Despre Timisoara

Despre Timisoara, ultrasi si o altfel de cravata

autor: FrontPress 05.09.2012

Cu mana pe inima va spun ca toata viata am regretat ca n-am fost facuta pionier! Mereu mi-am dorit o cravata “a recunoasterii si afilierii”, o cravata care sa insemne ceva, un ideal, o dorinta, o utopie frumoasa. N-am avut parte de cravata aceea pana duminica trecuta (02.09.2012) si nici nu mi-as fi imaginat ca “ceremonia de decernare” se va face pe acordurile celor de la Phoenix, in Timisoara…

Sa va povestesc: e vorba despre sportul curat si sustinatorii lui!

Primul sentiment pe care l-am trait atunci cand am vazut acum cateva saptamani amicalul echipei de amatori SS Poli (aka. ASU Poli) cu FC Bazos, a fost unul de invidie pentru sustinatorii pe care ii aveau si pentru jocul curat, dezinteresat material practicat pe teren. O mare de 200 de oameni cantau din toti rarunchii pentru o echipa din divizia judeteana, fara sa le pese de “performanta posibila doar in prima liga”, de transferuri banoase sau de antrenori celebri. Se simteau liberi si, culmea – ar zice unii, linistiti. De cateva ori mi s-a ridicat parul pe maini de emotie. Cantau pentru Poli a lor, a noastra, a Timisoarei…Cum care Poli? Pai una este Poli. Mie asa imi zice tata, ca oamenii aceia si-au facut alegerea cu sufletul, deloc pragmatic. Tata e un banatean care sta in Arad, aviz amatorilor!

Si invidia mea crestea de la o zi la alta pentru ca imi doream pentru echipa de rugby a Timisoarei acelasi devotament, si din partea suporterilor, si din partea jucatorilor. Asa este, toate la timpul lor, invidia mea s-a transformat intre timp in mandrie, iar eu simt ca si la rugby suntem pe drumul cel bun!

Am hotarat sa merg si la urmatoarele meciuri de acasa si sa-i sustin asa cum pot si stiu eu, nu pentru fotbal ci pentru sportul timisorean, pentru spiritul acestui oras care imi e casa si care tanjeste tot mai mult dupa autenticitate.

Duminica, dupa un meci castigat mult mai greu in fata acelorasi FC Bazos, galeria a plecat sa se cinsteasca la o carciuma frumoasa, Yugoslavia, din zona Balcescu. “Pai, ce faceti? Haideti cu noi!” mi-a spus Marius, zis si Mamaie (un drojdier vechi, aprig, cu principii fixe si suflet bun). Ne-au chemat si Sabin si Ema, asa ca nu aveam cum sa spunem nu. Eram singura fata, printre vreo 20 de ultrasi, huligani, cum le spuneti voi. (Nu m-am simtit stanjenita nicio clipa de asta si nici nu o voi face vreodata.) La carciuma era veselie mare, un aer prietenos si simplu inconjura pe toata lumea. Se bea bere “Nikšićko”, mancam mici si ascultam/cantam muzica sarbeasca. In fata stadionului Dan Paltinisanu se pregateau sa cante Phoenix, iar parte din lume vroia sa mearga si la concert. Altii, cu familie, au strans mana tuturor si au plecat acasa relaxati, cu zambetul pe buze.

Aventura abia acum incepe!

Amicul meu cu care venisem la meci trebuia sa plece, iar eu ma tineam scai de capul lui sa mai ramanem. Era prea frumoasa atmosfera, prea fara griji! Sabin, baiat fain din galerie, s-a oferit sa ma ia in primire: “Au eu grija de tine, Oana, nu-ti fa griji! Io nu ma grabesc niciunde”. O fi fost atmosfera frumoasa, or fi fost discutiile interesante de la masa (de exemplu despre asta), o fi fost de vina faptul ca am fost la atatea meciuri de rugby impreuna, dar am simtit ca pot avea incredere in omul acela aproape strain. Si l-am facut huliganul meu, cu rol serios de bodyguard, pe seara aceea. Ni s-a mai alaturat si Mamaie si am pornit inspre concert. N-am scapat insa fara sa imi primesc botezul si lumea a inchinat cu o rachie de gutui…”Nu se atinge nimeni de un fir din parul tau, da?”

Printre peripetiile de pe drum mi-am dat seama cat de greu e sa intelegi fenomenul ultras dintr-un alt unghi decat cel al normelor sociale. Nebunia lor nu incape in societatea de azi decat dupa ce citesti Fight Club, scrierile lui Thomas Morus sau Machiavelli; pasiunea, obsesia, devotamentul adesea violente pentru o echipa, pentru un oras, pentru o regiune, pentru o tara, ascundeau in spate pricipii idealiste, unele pe care rar le mai intalnesti in societatea lui “mi se rupe!”. Oamenii aceia credeau, simteau, traiau si nu ezitau sa se exprime. Golaneste, huliganeste, ei sufereau prea agresiv pentru multi. Tocmai de aceea, odata ajunsi la festival, grupul s-a reintregit, iar la masa noastra si in jurul ei stateau tot ultrasi.

Despre un moment de libertate…

Nu stiu cati dintre oamenii care ma cunosc nu s-ar fi intrebat ce caut eu acolo. Nu stiu cati nu ar fi judecat cu superficialitate. Nu stiu cati ar fi inteles ca totul era autentic si, dupa multi ani, ma simteam libera sa nu-mi afisez vreun statut. Ma aflam in locul potrivit si nu-mi pasa de vreo privire. Violenta huliganilor despre care tot vorbeste lumea era transformata in grija si respect. Oamenii aceia s-au purtat cu manusi cu mine, avand grija sa nu devin melancolica, sa nu-mi fie foame, sete, somn sau frig. Mi-au scandat numele pe ritmurile cantecelor de peluza, mi-au vorbit de la egal la egal, m-au facut sa rad din toata inima. M-am simtit intre prieteni, fara sa conteze daca unul era profesor, altul IT-ist sau altul somer. Afilierea era de alta natura.

Si atunci s-a intamplat cel mai frumos lucru. Mamaie, veteranul, care mai devreme ma facuse “o aradeanca faina”, mi-a pus la gat fularul lui cu Poli si mi-a zis:”Nu mai am altul. Da’ ti-l dau tie, pentru ca esti un om fain”. In fundal, Phoenix canta “Strunga”, iar eu tocmai primisem cravata mult asteptata. In jurul meu s-a topit totul, iar eu eram pionier.

Multumesc pentru ca m-ati facut sa ma simt atat de speciala de fiecare data, oameni buni! Multumesc Sabin, Marius, Margi, Ema, Hooliganu, Alin, Zaga, Patricia, Garçon, Druckeria si tuturor celor din galeria asta; oameni inimosi, “Don Quijoti pe barba si pe sabia voastra”, cum va spuneti, huligani faini care mai credeti in idealuri. Fata de la rugby e tare mandra de voi! De Oana Barbu