Imaginarul violent al Irlandei
O
ştire cu mare potenţial explozibil (la propriu şi la figurat) riscă să
facă valuri în Irlanda, dar şi în Marea Britanie. O nouă Armată
Republicană Irlandeză (IRA) apare pe frontispiciul complicatei vieţi
politice din Irlanda.
Mai multe grupări republicane disidente
irlandeze au anunţat recent că se vor contopi într-o singură
organizaţie, în vederea oferirii unui răspuns mult mai articulat şi,
evident, violent „ocupantului“ britanic. Organizaţia va fi formată din
Real IRA (RIRA), Republican Action Against Drugs şi o coaliţie largă de
alte grupuri armate independente. Noua IRA plănuieşte să-şi intensifice
atacurile asupra obiectivelor britanice precum sedii, baze de
antrenament şi alte facilităţi ale forţelor de ordine, bănci britanice,
tribunale şi alte prezenţe semnificative care menţin legăturile între
Irlanda de Nord şi Marea Britanie. Trebuie precizat că toate facţiunile
care şi-au dat mâna nu făceau parte din societatea civilă
nord-irlandeză, adepta protejării biodiversităţii şi salvării
urangutanilor din Uganda, ci, dimpotrivă, aveau o istorie zbuciumată de
continuare a violenţelor, e drept, la o scară mai redusă, având în
vedere atât numărul voluntarilor, cât şi armamentul şi cantitatea de
muniţii şi explozibili pe care au reuşit să o sustragă de sub controlul
Armatei Republicane Irlandeze oficiale (strâns legată de Partidul Sinn
Fein aflat la guvernare în Executivul de la Belfast, ocupând numeroase
poziţii ministeriale), care a hotărât să adopte calea politică şi a fost
de acord să semneze Acordurile de Pace din Vinerea cea Sfântă, din
1998, mai mult, acceptând să se dezarmeze.
The Real IRA (RIRA)
s-a opus încă de la bun început rezultatelor negocierilor şi
prevederilor procesului de pace. Numele RIRA i-a fost atribuit atunci
când paramilitarii disidenţi au instituit un baraj rutier în
Jonesborough, comitatul Armagh, prezentându-se cu curtoazie şoferilor
blocaţi în trafic: „Suntem de la Armata Republicană Irlandeză. Adevărata
Armată Republicană Irlandeză“, o ironie fină la adresa foştilor
camarazi care acceptaseră să renunţe la violenţă în schimbul unor
concesii substanţiale din partea guvernelor britanic şi irlandez. La 7
ianuarie 1998, prima acţiune a disidenţilor a fost plasarea unei bombe
de 140 de kilograme într-o maşină în localitatea Banbridge din comitatul
Down, bombă care a putut fi dezamorsată de poliţia nord-irlandeză fără
să provoace pagube. În mai 1998, RIRA a organizat alte acţiuni
teroriste clasice (bombe) în diverse orăşele din Ulster, iar la 9 mai
1998, mass-media din Belfast a fost anunţată că RIRA îşi asumă
responsabilitatea pentru un atac cu mortier asupra unei secţii de
poliţie din localitatea Belleek, comitatul Fermanagh. RIRA este
considerată responsabilă pentru cel mai atroce atentat cu bombă
perpetuat în Irlanda de Nord de-a lungul întregii perioade de trei
decenii, cât a durat acest adevărat război civil (din 1968 până în
1998), atentatul din 15 august 1998 din orăşelul Omagh. Metoda preferată
de organizare a unui atentat, o maşină furată înţesată cu explozibili,
parcată în centrul comercial al oraşului, a fost aleasă şi în acest caz.
Maşina capcană ar fi fost destinată unui sediu de tribunal, însă
teroriştii, negăsind un spaţiu de parcare în apropierea obiectivului,
au parcat maşina la 400 de metri depărtare. Cele trei telefoane de
avertisment date de RIRA au produs confuzie în rândul autorităţilor,
care au crezut că bomba se afla amplasată în imediata apropiere a
tribunalului, şi nu la o distanţă atât de mare. Poliţia locală a
stabilit un perimetru de siguranţă în jurul clădirii care a făcut mai
mult rău, căci a îndreptat mulţimea către exact locul unde se afla
amplasată maşina capcană, care, atunci când a explodat, a creat un
carnagiu fără precedent, într-o provincie totuşi foarte obişnuită cu
astfel de scene: 29 de oameni au murit, iar 220 au fost răniţi. Această
barbarie a fost condamnată de întreaga lume, chiar şi de foştii camarazi
din IRA, care au vizitat 60 de disidenţi în încercarea de a-i convinge
să abandoneze lupta armată şi să predea armamentul deţinut. Fără mare
succes.
La
8 septembrie 1998, RIRA a declarat unilateral încetarea focului, tocmai
pentru a avea timp să se reorganizeze. Liniştea a durat până la 20
ianuarie 2000. La 25 februarie acelaşi an, paramilitarii RIRA au
încercat să amplaseze o bombă de mare putere lângă una dintre cazărmile
armatei britanice din Ulster, însă nu au reuşit să-şi ducă la sfârşit
operaţiunea, fiind descoperiţi, şi au abandonat. În perioada 2000-2001,
RIRA a încercat şi să reia o campanie de atentate perpetuate în Anglia,
continuând tradiţia clasică a mişcării republicane irlandeze din secolul
trecut de a aduce teroarea în casele şi pieţele britanicilor înşişi. La
21 septembrie 2000, o rachetă a fost trasă în direcţia sediului MI6,
folosindu-se un lansator de rachete, fapt ce a atras din nou atenţia
opiniei publice asupra rebelilor irlandezi. Se poate lesne observa că,
spre deosebire de teroriştii arabi, cei irlandezi nu au preferat
niciodată atentatele sinucigaşe, chiar şi această luptă atipică şi
disproporţionată având anumite reguli (ca, de exemplu, telefonul de
avertisment dat înaintea producerii unei deflagraţii, încăpăţânarea de a
viza mai degrabă obiective militare sau însumând un nivel simbolic
ridicat – sedii de tribunale, primării, tot ceea ce ţine de
infrastructura statului britanic din Irlanda de Nord şi nu numai).
În
următorii ani, atentatele şi atacurile RIRA au fost de mai mică
intensitate (cel puţin faţă de ceea ce era obişnuită Irlanda de Nord în
anii ‘70 şi ‘80), abia la 7 martie 2009 RIRA comiţând un alt atentat
care a atras din nou atenţia opiniei publice. Patru soldaţi britanici
aşteptau în faţa cazărmii din Massereene sosirea unei comenzi de pizza
când au fost mitraliaţi, doi murind, doi fiind răniţi. Orice ameninţare
poate rămâne doar la stadiul de cuvinte fără importanţă, dacă nu există
mijloacele de a o pune în practică. RIRA ar fi preluat de la fosta IRA
exploziv, pistoale mitralieră, puşti de asalt, detonatoare. În 1999,
organizaţia a importat ilegal (evident) din Croaţia explozivi,
mitraliere, dar şi lansatoare de rachete. În iulie 2000, o încercare de a
aduce un al doilea transport în Irlanda a fost zădărnicită de
serviciile secrete britanice şi cele croate. Agenţii RIRA încercau să
achiziţioneze tot din Croaţia nu mai puţin de 5 tone de exploziv
plastic, 2.000 de detonatoare, 500 de pistoale. În 2001, a fost dejucată
o altă tentativă de a cumpăra arme din Slovenia.
Cealaltă
grupare care a fuzionat în noua organizaţie este mai puţin cunoscută,
are o denumire lipsită de gloria Armatei Republicane Irlandeze: Republican Action Against Drugs,
care a operat mai ales în zona oraşului Derry (versiunea catolică) sau
Londonderry (versiunea protestantă), fiind implicată mai ales în lupta
împotriva traficanţilor de droguri din zonă. Această preocupare a
republicanilor irlandezi faţă de acest subiect nu datează din 2008, când
acest grup s-a format, ci cu mult timp înainte, căci una dintre
preocupările IRA în perioada 1968-’98 a fost şi cea de a controla
comunitatea catolică, înlăturând tentaţia drogurilor, dar şi eventualii
spioni infiltraţi de britanici sau posibilii colaboraţionişti cu
autorităţile de ocupaţie. În anii ‘90, în Ulster apăruse Direct Action
Againts Drugs (DAAD), care avea legături cu IRA (se pare că membrii ei
erau atât voluntari ai IRA, cât şi implicaţi în lupta împotriva
traficanţilor de droguri din regiune). De la înfiinţare, RAAD a
întreprins câteva zeci de acţiuni subversive, dacă luăm în considerare
faptul că gruparea se substituie autorităţilor legale ale Irlandei de
Nord: ameninţă cu violenţa persoanele pe care le suspectează că întreţin
răspândirea drogurilor. Principala metodă a mişcării a constat în
împuşcarea în picior/picioare a vinovaţilor, exact aceeaşi metodă
aplicată de mai vechiul grup din anii 1990.
După
înfiinţarea RAAD, aceasta a oferit o amnistie traficanţilor de droguri,
cerându-le doar să-şi recunoască implicarea în această activitate
ilegală şi să dea asigurări că vor înceta orice implicare viitoare. În
aprilie 2010, RAAD a anunţat un nou armistiţiu până în iunie 2010, cei
care continuau să vând droguri urmând a fi asasinaţi. În iunie 2010,
zece persoane au fost obligate să părăsească de urgenţă oraşul Derry. În
februarie anul acesta, RAAD a comis prima crimă, împuşcându-l mortal pe
Andrew Allen în casa sa din orăşelul Buncrana din comitatul Donegal
(Republica Irlanda, în apropierea oraşului nord-irlandez Derry, dominat
de comunitatea catolică). În iunie, membrii RAAD au atacat un vehicul al
PSNI (Police Service of Northern Ireland), prima acţiune îndreptată
împotriva autorităţilor nord-irlandeze, „un răspuns direct faţă de
atacurile brutale, din ce în ce mai numeroase, la care sunt supuşi
republicanii şi familiile lor“ avertizând că „astfel de atacuri vor
continua atât timp cât forţele de securitate vor ameninţa zonele
republicane“. Înainte de contopirea în noua organizaţie, RAAD s-ar fi
implantat şi în Belfast. De la înfiinţarea din 2008, RAAD a forţat două
sute de oameni să părăsească oraşul Derry, 40 fiind rănite, una omorâtă.
Marea majoritate a celor afectaţi de violenţa campaniilor sunt tineri
de 20 de ani, uneori ei fiind obligaţi să se prezinte voluntar cu
părinţii pentru a fi împuşcaţi în picior, pentru a nu o păţi şi mai rău!
Aceste violenţe au ajuns să fie prezentate şi în mass-media britanice,
ziarul The Guardian consacrându-i un articol, mai ales că oraşul Derry a
fost declarat oraşul britanic al culturii în anul viitor. Victimele
terorii nu înţeleg cum Derry ar putea să mai fie un oraş al culturii,
când este doar unul al fricii. Situaţia a ajuns să fie intolerabilă,
încât chiar Martin Mc Guiness, fostul şef al statului major al IRA
oficiale, originar din Derry, viceprim-ministru în guvernului autonom de
la Belfast, a condamnat ferm violenţele.
Continuity IRA
(CIRA), o altă formaţiune paramilitară cu rădăcini republicane, ar fi
rămas în afara noii organizaţii. În orice caz, CIRA a păstrat un profil
mult mai scăzut şi, chiar dacă s-a desprins din IRA în anul 1986,
respingând noile metode de implicare activă în viaţa politică adoptate
de IRA şi Sinn Fein (până în acel moment republicanii candidau la
alegeri, dar dacă erau aleşi refuzau să îşi exercite mandatul – boicotul
politic nu s-a născut totuşi în România, în iulie 2012), a derulat mult
mai puţine acţiuni violente în comparaţie cu RIRA. În 2004, Statele
Unite credeau că CIRA nu ar avea mai mult de 50 de membri activi, iar în
2005, Michael McDowell, ministrul irlandez al Justiţiei, Egalităţii şi
Reformei, declara în Dail Eireann că mişcarea nu ar avea mai mult de 150
de voluntari. Un adevăr se impune: contopirea mai multor grupuscule
radicale nu reprezintă neapărat o garanţie că ostilităţile se vor relua
pe o scară largă în Irlanda, însă în egală măsură nu este un motiv de
bucurie pentru guvernele Republicii Irlanda, Irlandei de Nord sau Marii
Britanii, puternic lovite de criza economică. Dacă în alte zone ale
Uniunii Europene nemulţumirea economică şi politică se poate deversa în
diverse mişcări şi partide politice extremiste, antieuropene,
antiemigraţioniste, distincţia notabilă a Irlandei constă tocmai în
faptul că deziluziile actuale pot îngroşa rândurile unor organizaţii
mult mai periculoase, care au şi expertiză, şi capacitatea tehnică de a
pune în practică ceea ce alţii prin Europa doar clamează în cafenele
cochete. De Codrut Constantinescu - Revista 22
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu