“Glasul patriei” suna fals
Câţi
dintre cei de astăzi au auzit de „Glasul patriei”, publicaţia de
propagandă pe care regimul comunist a înfiinţat-o în 1955, în scopul de
a-i pleda cauza în ochii emigraţiei româneşti de după războiul al
doilea? Dar câţi dintre cei de ieri au citit-o în toţi anii în care a
apărut (până în 1972) şi în care era difuzată doar în străinătate?
Ana Selejan, autoare a mai multor studii
despre literatura şi viaţa literară din deceniile cinci şi şase, a avut
buna idee de a cerceta la Biblioteca Academiei colecţia publicaţiei şi
de a-şi face cunoscute observaţiile într-o carte: „«Glasul patriei», un
cimitir al elefanţilor în comunism”, Editura Vremea, 2012. Citatele din
numeroşii colaboratori fac lectura extrem de dezagreabilă.
Ca unul care a trăit epoca, pot afirma
că, deşi cunoşteam existenţa revistei şi rostul ei, ca şi numele unora
dintre colaboratori, fără a fi văzut niciun număr (mi-a lipsit
curiozitatea), cartea Anei Selejan m-a uluit prin colecţionarea de texte
odioase, datorate unor scriitori de primă mână, care s-au pretat,
uneori din motive explicabile, deşi nu neapărat justificabile, alteori
fără nici un motiv plauzibil, la un comerţ scandalos cu adevărul. Toţi
au pledat fără măsură şi fără ruşine cauza regimului, încercând să-i
atragă de partea lui pe numeroşi compatrioţi aflaţi în afara graniţelor,
sugerându-le că repatrierea este cea mai sănătoasă opţiune, de vreme ce
ţara cunoştea o prosperitate nemaivăzută şi libertatea le era
garantată.
Un susţinător zelos al regimului
Cel mai activ avocat al regimului Dej a
fost Nichifor Crainic. Se cade să încep cu el, înainte chiar de a da
lista întreagă de colaboratori (aveţi puţintică răbdare!), pentru că
nimeni n-a făcut atâta exces de zel şi n-a pus mai mult talent de
expresie în pledoaria lui. Eliberat după 15 ani din închisoare, în care a
suferit, conform mărturiilor altora, căci el a păstrat cea mai deplină
tăcere, bătăi şi schingiuiri oribile, ca şi umilinţe greu de închipuit,
Crainic a adresat „Glasului patriei”, la două săptămâni de la eliberare,
o scrisoare în care solicita „cinstea” de a colabora cu mărturii despre
noua „rânduială” comunistă.
Scria el în chiar primul text care i-a
fost publicat şi, cu siguranţă, inspirat de Securitate: „Am redeschis
ochii în lumina libertăţii asupra unei ţări cu desăvârşire nouă, în
totală opoziţie cu imaginea României vechi, pe care o purtam în minte.
Am revăzut sate. Am revăzut oraşe. N-am putut să identific nimic cu ce
cunoscusem înainte”.
E greu de presupus că, în două
săptămâni, Crainic avusese posibilitatea să vadă satele şi oraşele
înnoite la care se referă. Dar ce contează? Propaganda n-a strălucit
niciodată la capitolul adevăr. În ce-i priveşte pe expatriaţii care se
îndoiau de spusele poetului şi publicistului sau pe cei care cutezau
să-l acuze de „colaboraţionism”, pe aceştia Crainic îi gratula cu
epitete grase ieşite din condeiul lui de mare polemist: „lepădături”,
„huligani”, „urdori”, „epave”, „paraziţi”, „spectre”, „asasini” şi, cu o
expresie ulterior încetăţenită în limba de lemn a tuturor timpurilor
viitoare, „trădători şi renegaţi”. Expresia va deveni titlu de rubrică.
Formule memorabile
Trebuie să-i recunoaştem fostului
diriguitor al „Gândirii” interbelice plasticitatea limbii, în pofida
enormităţii caracterizărilor: „Cioran nu e numai un act de renegare
degenerată, dar şi un act de demenţă şi de imbecilitate intelectuală”;
(Mircea Eliade este) „un sexolog maniac”. Un anume limbaj
vehement-agresiv, pe care îl întâlnim şi astăzi, îşi poate găsi o
origine, fie şi inconştientă, în articolele lui Crainic de la „Glasul
patriei” de la începutul anilor 1960. Crainic nu publică doar articole
sau reportaje.
Înainte de Radu Gyr, el este cel care
fixează, în paginile revistei de care vorbim, tiparul tematic al poeziei
menite a-i captiva pe românii de pretutindeni: elogiul belşugului. Era
mijlocul cel mai sigur de a sugera expatriaţilor să revină. Crainic n-a
publicat nimic, cât a trăit, în restul presei culturale (poate nu
întâmplător a murit în acelaşi an cu „Glasul patriei”, în 1972).
În 1968, antologia mea a fost interzisă,
printre altele, deoarece conţinea câteva poezii de Crainic! Era, de
altfel, prima dată când generaţiile postbelice îi puteau vedea numele
(vorba vine, dată fiind circulaţia exclusiv în afară a publicaţiei de
propagandă) în altă parte decât în „Glasul patriei”. De Nicolae Manolescu – Adevarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu