Mihail Neamtu

Mihail Neamtu – de la CAPITAN la coloneii din sistem

autor: FrontPress 06.11.2012

De mult vroiam să fac câteva definitorii precizări, văzând forţata ascensiune politică a lui Mihai Neamțu. Dar tabloul grotesc al pigmeului moral recitând înflăcărat și sincopat versurile lui Radu Gyr cel martirizat între zidurile Aiudului, m-a făcut să nu mai amân momentul adevărului.

Publicul larg îl cunoaşte pe Neamţu, din presă, prin excesele bugetare comise de acesta în tandem cu Vladimir Tismăneanu, pe care l-a secondat la conducerea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în calitate de director ştiinţific. Cei doi sunt autorii unor deconturi fabuloase, bani de la bugetul de stat cheltuiţi nejustificat pe diurne pantagruelice sau cazări la hoteluri opulente, într-o perioadă în care românii suportau privaţiuni drastice impuse de austeritatea guvernării Băsescu.

Povestea acestui mic oportunist este însă mult mai complexă. Iar traseul său şerpesc pe cărările carierei şi sinecurilor este definitoriu pentru caracterul personajului.

Voi începe cu o relatare: cum am luat eu cunoştinţă de existenţa acestui humanoid cu înclinaţii politice. În iulie 2010 mă aflam la Sâmbăta de Sus, acolo unde anual, în prima duminică de după Sfântul Ilie organizăm manifestările Zilelor Rezistenţei Anticomuniste, după o tradiţie fixată de Ion Gavrilă Ogoranu încă din 1995. În acel an, în mod intenţionat IICCR-ul condus de Tismăneanu suprapusese peste acţiunea noastră simpozionul anual organizat în parteneriat cu un ONG făgărăşean.

Un grup de colegi, voluntari ai Fundaţiei Ogoranu, avuseseră cu o zi înainte o experienţă inedită la terasa complexului din apropierea Mănăstirii. De la o masă învecinată, unde împărtăşea tovărăşia unei doamne, un individ mic de statură, spălăcit, care trăsese cu urechea la discuţiile lor, s-a ridicat nervos, agitând membrele şi strigându-le isteric că sunt fascişti şi că el îi detestă. Că el e cetăţean israelian şi că le va face plângere în baza Ordonanţei 31/2002, încheind apoteotic: “Trăiască UE! Trăiască Mc Donald’s! Trăiască Coca-Cola!”

Colegii nu i-au dat multă atenţie, considerându-l fie vreun ţicnit, fie vreun holocaustolog exhibiţionist. S-au mulţumit să relateze penibila scenetă cu ironia cuvenită. Aveam să aflăm a doua zi că “israelianul” fan Cola-Cola, UE şi SUA nu era altul decât Mihai Neamţu, directorul ştiinţific al IICCR.

Cu ocazia ieşirii IICCR-ului din aula Academiei de la Sâmbăta şi intrării noastre, acelaşi personaj se proptise în faţa standului de cărţi al Fundaţiei Ogoranu, apostrofând zgomotos pe tinerii care asigurau voluntar vânzarea de carte. Neamţu răcnea la ei că sunt “fascişti”,”criminali”, că sunt “o pată pe faţa Ortodoxiei”, că sunt “totalitari”, “antidemocraţi”, “anti UE şi NATO” şi câte şi mai câte aberaţii.

La intervenţia mea, individul a replicat că nu are timp să discute cu mine, încercând să o şteargă şmechereşte spre sala de mese. L-am obligat atunci să stea şi să asculte replica mea (nici nu avea cum să “refuze” dată fiind diferenţa de statură dintre noi…). Vrând-nevrând, directorului ştiinţific al IICCR care se răfuia cu legionarii a trebuit să asculte timp de 20 minute toate argumentele ştiinţifice conform cărora legionarii nu sunt nici fascişti, nici totalitari, şi nici anti UE sau NATO. De la scrierile lui Horia Sima şi până la paraşutarea legionarilor de către avioanele americane, Neamţu a ascultat transpirat o lecţie de istorie pe care o cunoştea bine de altfel.

De faţă la acest incident au fost numeroşi voluntari ai Fundaţiei Ogoranu şi salariaţi ai IICCR. Ulterior, mai mulţi colegi ai lui Neamţu de la IICCR m-au felicitat pentru faptul de a-l fi pus la punct pe infatuatul şi arogantul lor director ştiinţific. Astfel am aflat că individul era poreclit “Ţurcanu” deoarece în timpul studenţiei cochetase cu fenomenul legionar, scriind articole în revista Puncte Cardinale, pentru ca apoi, ajuns în funcţie ca locotenent al lui Tismăneanu, să înceapă să-şi prigonească colegii cu simpatii legionare. Aşa înţelegea să se poarte cel care abandonase pe Căpitan pentru coloneii sistemului securist condus de Băsescu, care-l şi paraşutase la conducerea Institutului. De altfel,epurarea din institut a unor tineri cercetători cu declarate vederi legionare a fost opera administraţiei Tismăneanu-Neamţu.

Aşadar, acesta este deci profilul politic al politicianului cu figură de hot-dog opărit şi isterii de domnişoară neliniştită. Oportunismul, carierismul, sinecurismul sunt atributele definitorii ale acestui caracter infect. Un om care nu se dă în lături de la nimic dacă interesul personal de moment i-o cere.

Pentru publicul larg, sunt suficiente date pentru descalificarea morală a politrucului. Pentru cei ce sunt legaţi sufleteşte – prin propria suferinţă ori prin memoria bunicilor – de Mişcarea Legionară, profilul individului capătă însă aspecte mult mai profunde.

Un om care scuipă pe ideile împărtăşite în prima tinereţe, dezicându-se zgomotos de ele – aşa cum face Neamţu la TV atunci când este întrebat de acele articole legionare, e un om lipsit de caracter. Un om de nimic. În fond, însăşi acceptarea unei sinecure consistente în calitate de mâna dreaptă a fiului lui Leon Tismeniţki – evreu sovietic venit cu tancurile ruseşti şi executant al bolşevizării ţării – în postura de coordonator al cercetării crimelor comise de regimul tatălui său este o dovadă de maxim oportunism.

Cu atât mai gravă e atitudinea de a-ţi prigoni colegii cu care deunăzi împărtăşeau acelaşi ideal. “Ţurcanu 2” credem că este cel mai bun calificativ pentru acest limbric politic dispus să-şi înfigă ventuza în orice loc de unde ar putea suge bani şi privilegii.

Am scris aceste rânduri mai ales pentru prietenii cu simpatii legionare şi câţiva foşti deţinuţi politici care s-au grăbit deja să se entuziasmeze de “filo-legionarismul” roşcovanului pe care îl identifică drept “răul mai mic” între ofertele electorale neocomuniste din această toamnă. Aceştia să nu uite că dintre prigonitorii legionarilor, cei mai cruzi au fost tocmai aceia care au împărtăşit cândva idealurile lor pentru ca ulterior să se lepede de ei în schimbul funcţiilor şi onorurilor publice. De Florin Dobrescu – Buciumul