Cu suveranitatea in traista
Uniunea
Europeană trebuie să aibă puterea de a interveni în proiectele de
bugete naţionale ale statelor membre. Pe fondul scandalului raportărilor
mincinoase către UE ale Greciei şi în contexul incapacităţii dovedite
de multe alte state membre în a-şi drămui corect resursele pe timp de
criză, ideea avansată de ministrul german de Finanţe, Wolfgang
Schaeuble, capătă pe zi ce trece tot mai multe adeziuni.
Mario Draghi, preşedintele Băncii
Centrale Europene, şi-a afirmat şi el, recent, “sprijinul deplin” pentru
această soluţie, adăugând, nu fără cinism, că “multe ţări nu au
realizat încă faptul că şi-au pierdut de mult suveranitatea naţională”,
nu pentru că le-ar fi răpit-o cineva, ci pentru că, neştiind să-şi
gestioneze economia, au făcut datorii uriaşe, ajungând la cheremul
pieţelor internaţionale.
Tema cedării de suveranitate în
interiorul UE, pentru recredibilizarea Zonei Euro şi pentru fortificarea
construcţiei comune europene în faţa unor competitori economici şi
geo-strategici precum SUA, Rusia, China este, din capul locului, o
problemă dificil de implementat şi, deopotrivă, greu de acceptat, şi
care cere dezbateri. Între opţiunea clară, distinctă, pentru abordarea
propusă de Germania şi susţinută de birocraţia de la Bruxelles şi alte
variante mai nuanţate sau chiar opuse, Europa întreagă e constrânsă să
aleagă şi să aducă argumente. Problema e că noi, încă dinainte de
intrarea în UE şi de îndatorarea către Fondul Monetar Internaţional –
dar mai cu seamă după -, obişnuiţi să gândească alţii în locul nostru,
nu prea avem nici un argument.
Dreapta, chiar şi cea mai radicală, cu
pretenţii naţionaliste, încuviinţează politicos şi consolat proiectul
german, experţi economici de primă mână dau din umeri ca şi cum n-ar fi o
altă şansă, în vreme ce USL pare ocupată de alte probleme şi, oricum, e
la cuţite cu tot ce mişcă pe la vârful UE.
Nu emitem păreri, nu venim cu soluţii,
nu avem argumente, mergem după cum bate vântul, după cum ne spun alţii,
în chestiuni cu adevărat importante, iar asta e, în sine, cedare de
suveranitate. Nu mai trebuie să vină UE să ne umble prin proiectele
bugetare. În vreme ce politicienii noştri se ceartă pe colegiile pe care
vor candida şi îşi negociază la sânge beneficiile de după, FMI şi
reprezentanţii investitorilor străini în România (CIS – Consiliul
Investitorilor Străini şi AmCham – Camera de Comerţ Americană din
România) lucrează deja la scenarii cu TVA-ul şi impozitul pe venit
mărite, majorarea preţului la gaze şi energie electrică, lichidarea
întreprinderilor de stat care nu pot fi privatizate sau restructurate,
lăsarea liberă a cursului de schimb leu – euro, valorificarea resurselor
naturale pentru care avem deja investitori străini interesaţi
(trimitere clară la Roşia Montană!). Culmea, tot străinii (în raportul
AmCham “Priorităţi pentru România”) sunt cei care ne avertizează, pe
pagini întregi, că nu vom avea nicicând un cuvânt greu de spus, dacă nu
ne punem ordine în priorităţi şi dacă nu luăm decizii strategice,
privind interesele noastre, în raporturile cu partenerii din UE.
Ce vrem noi de fapt? Suntem în stare (de
la pensionarul căruia i se ia din pensie, până la bugetarul amărât, şi
de la capitalistul căruia statul îi taie din profit, până la
politicianul care stă “geană” să nu scape şpaga) să vedem dincolo de
interesul nostru direct, mărunt, meschin, şi să ne definim, noi cu noi,
termenii suveranităţii noastre? Asta ne atrag atenţia, în plină vervă
preelectorală, şi FMI, şi CIS, şi AmCham. Chiar avem parte de parteneri
pe cinste! Parteneri cu care efectiv poţi vorbi, dacă ai argumente.
Parteneri interesaţi să scoată cât mai mult de la noi, dar decenţi – mai
ales în cazul UE – când e vorba de respectul faţă de regulile jocului.
Dar, chiar şi aşa, nimeni nu se va bate niciodată pentru interesele
noastre în locul nostru. Ar fi şi culmea, să aşteptăm ca UE şi FMI să ne
bage suveranitatea în traistă! De Ciprian Rus – Formula As via Foaia Nationala
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu