Tezaurul de la Moscova

Jurnalist RUS despre tezaurul de la Moscova: AURUL romanesc

autor: FrontPress 24.11.2012

… Aşadar, despre ce alegere a grîului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema reliefată în titlul postării de astăzi. […] Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, nici un fel interpretări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, într-o măsură cu mult mai mare decît pentru România, şi, cu atît mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anume pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atît străinătăţii, cît ne spunem nouă înşine că, da, noi sîntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că sîntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei mari hoţii bolşevice, că sîntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, vezi Doamne, tema „aurului românesc” ar ţine de timpurile demult apuse, ar fi o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atît colegii mei, cît şi marea majoritate a cetăţenilor ruşi nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită şi, cu atît mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucît oficinele mass-media din Rusia nu s-au obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor lor, voi încerca, pe cît îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaţilor şi a ocupat Transilvania. Las la o parte motivele care au determinat această ţară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica ţărilor mici este o chestiune complicată şi – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecinţe deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensivă care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrînt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la Bucureşti la Iaşi, la graniţa cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia şi Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încît cotropirea totală a teritoriului naţional părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Naţional al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniştri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internaţional s-a apelat la experienţa Franţei, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenent Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, şeful cancelariei ministeriale a Curţii Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiţionată a Tezaurului României atît în timpul transportării, cît şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private româneşti, ale companiilor şi ale cetăţenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărţi rare, arhivele mănăstirilor din Moldova şi Ţara Românească, colecţiile muzeistice aparţinînd instituţiilor publice şi celor private, precum şi 93,4 tone de aur.

Întrucît toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valorii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 şi 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzînd 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluţia din februarie) a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile avînd o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unităţi de cazaci, trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Davidovici Bronstein, alias Troţki, a declarat public, cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mîinile poporului român”.

Cuvîntul lui Leiba este lege, astfel încît poporul român, care demult şi-a răsturnat regii, aşteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situaţiei trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 şi în 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toţi aceşti ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică şi artistică. Guvernul URSS şi poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i aşa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat pînă şi rămăşiţele pămînteşti ale eminentului gînditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mezelic, colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvînt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruşi privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi complici ai acestei meschinării! Pe toţi cetăţenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sînt cetăţean al unei ţări care săvîrşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă condamnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au acordat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înşelat încrederea sînt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Infernului: pe lacul îngheţat Cocit dracii le sfîrtecă ţestele.

Pentru orice creştin, nu există o crimă mai oribilă decît înşelarea celor care ţi-au acordat încredere. Şi aici nu mai este vorba despre cîntecelele şi ţopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică; aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate, însă, nimănui nu-i pasă de “aurul românesc”. De Pussy Riot – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe cînd tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e aşa, un fleac, „o chestiune istorică”. De Serghei Mihailovici Golubiţki - Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia, fragmente traduse în limba română via Razvan Codrescu

Serghei Mihailovici Golubiţki este filolog, scriitor, jurnalist şi specialist în internet-trading. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) Facultatea de Litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica românească contemporană, la aceeaşi universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începînd cu scandalul panamez şi terminînd cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă Technical Analysis Of Stocks And Commodities, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de Global Intellect Monitoring în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gîndirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.