RAZBOIUL din GAZA: Cine a deschis portile iadului?
Gaza
e o închisoare în aer liber. Nu mai ştiu cine a spus asta, dar ce-ar
mai fi de adăugat? Duminică (zi de muncă pentru ambele tabere) a fost
cea mai sângeroasă de la începutul ofensivei israeliene. Cum se explică
reacţia bruscă a Israelului (disproporţionată, ca de obicei), la o
situaţie care durează de ani de zile? De ce s-au decis premierul
Netanyahu şi Barak (ministrul Apărării) să-l ucidă acum pe Ahmed Said
Khalil Jabari, liderul aripii înarmate a Hamas? Pentru că se apropie
alegerile (mai sunt două luni) şi pentru că atenţia cetăţenilor trebuie
abătută de la costurile tot mai mari ale vieţii. Pentru că trebuie, şi
unul şi celălalt, să-şi recâştige electoratul.
Locuitorii oraşelor din sud sunt cu
nervii întinşi de ani de zile. E cumplit (mai ales când ai în grijă
copii şi bătrâni) s-o ţii tot într-o alarmă aeriană şi într-o gimnastică
spre adăpost, să trăieşti cu teroarea că, oricând, o bombardea rătăcită
îţi poate bate la fereastră. Pe de altă parte, în Gaza sunt 1.600.000
de suflete, cărora “loviturile chirurgicale” ale israelienilor le produc
aceeaşi groază. Doar că palestinienii sunt, în plus, liberi să moară de
foame, sub un embargou economic de nesuportat. Şi-atunci, ca răspuns la
acest tratament, aripa înarmată a religiosului Hamas – (care
controlează Fâşia şi, spre deosebire de laicul Fatah, nu recunoaşte cu
obstinaţie statul evreu) – aruncă rachete în Israel. Uneori, sute pe zi:
Qassam (numite astfel după un legendar şeic local) – cu o rază de
acţiune de 7-10 kilometri, cele mai slabe, care lovesc imprecis; Grad
(sovietice), mai mari şi mai puternice, cu o rază de acţiune de până la
40 de kilometri; în fine, Fajr (“auroră” în limba farsi şi în arabă), de
fabricaţie iraniană, mai puţin numeroase (armata israeliană susţine că a
reuşit să le distrugă, dar nu în totalitate) – cele mai periculoase, cu
o rază de acţiune de până la 75 de kilometri şi cu o putere de
distrugere uriaşă. În şase zile, au explodat în Israel în jur de o mie
de bombe, dintre care sistemul anti-rachetă (foarte performant) a
distrus în aer aproape jumătate. (Scutul urmăreşte şi neutralizează doar
rachetele care urmează să cadă în zone locuite. A fost instalată între
timp şi a 5-a baterie antirachetă în zona de centru, pentru protejarea
Capitalei şi a Tel-Aviv-ului).
De ce nu se înţeleg părţile în conflict
de vorbă bună? (O încercare de reconciliere măcar temporară face acum –
inimos, dar lipsit de anvergură – preşedintele Egiptului, Muhammad
Mursi). Răspunsul quasi-complet la întrebare ar dura câteva zile.
Răspunsul scurt poate fi formulat în câteva secunde: din cauza prostiei şi a fuduliei politicianiste.
Bieţii oameni – palestinieni şi evrei, deopotrivă – sunt mereu
victimele inocente ale liderilor pe care (valabil şi pentru Hamas, de
când a devenit şi partid politic) i-au ales.
Îl mai ţineţi minte pe laureatul Nobel
pentru Pace, sângerosul, vicleanul, inteligentul, carismaticul Arafat
(Abu Amar, pentru prieteni)? Alunecos şi îndărătnic cum era, făcuse
câţiva paşi spre pace. Marele său interlocutor, cel cu care a împărţit
Nobelul, Yitzhak Rabin, i-a plătit cu viaţa. Arafat a spus în viaţa lui
multe minciuni, dar şi câteva jumătăţi de adevăr, între care şi că Hamas
e o creaţie a încăpăţânării violente a liderilor israelieni, obişnuiţi
mereu să suprareacţioneze. Uneori sunt de înţeles până şi ei. Atunci
când ultrareligioşii din ZAKA vin la câte-un atentat să adune morţii cu
penseta. (Povestea Hamas e lungă şi complicată, dar poate vreodată
merită povestită).
La puţină vreme după ce Armata
Israeliană s-a lăudat pe… Twitter cu lichidarea lui Jabari, Brigăzile
Ezzedin al-Qassam, au comunicat, tot pe Twitter, cu afectata retorică
arabă: “Mâinile noastre sfinte îi vor inhăţa pe şefii şi pe soldaţii
voştri oriunde s-ar afla ei. Aţi deschis porţile iadului”. Adevărul e
că, în zonă, porţile iadului au fost mereu întredeschise. La anumite
intervale de timp, când unii, când alţii le deschid larg.
Deocamdată, nu se ştie pentru câtă
vreme, cea mai mare putere militară din Orientul Mijlociu se bate cu un
inamic mic, dar debusolat şi flămând, pe care – contrar artei războiului
– l-a adus la disperare. Iar un inamic, cât de mic, adus la disperare, e
în stare de orice, fiindcă nu mai are ce pierde. De Lelia Munteanu, senior editor al ziarului Gândul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu