GAZA


RAZBOIUL din GAZA: Cine a deschis portile iadului?

autor: FrontPress 20.11.2012
Gaza e o închisoare în aer liber. Nu mai ştiu cine a spus asta, dar ce-ar mai fi de adăugat? Duminică (zi de muncă pentru ambele tabere) a fost cea mai sângeroasă de la începutul ofensivei israeliene. Cum se explică reacţia bruscă a Israelului (disproporţionată, ca de obicei), la o situaţie care durează de ani de zile? De ce s-au decis premierul Netanyahu şi Barak (ministrul Apărării) să-l ucidă acum pe Ahmed Said Khalil Jabari, liderul aripii înarmate a Hamas? Pentru că se apropie alegerile (mai sunt două luni) şi pentru că atenţia cetăţenilor trebuie abătută de la costurile tot mai mari ale vieţii. Pentru că trebuie, şi unul şi celălalt, să-şi recâştige electoratul.
Locuitorii oraşelor din sud sunt cu nervii întinşi de ani de zile. E cumplit (mai ales când ai în grijă copii şi bătrâni) s-o ţii tot într-o alarmă aeriană şi într-o gimnastică spre adăpost, să trăieşti cu teroarea că, oricând, o bombardea rătăcită îţi poate bate la fereastră. Pe de altă parte, în Gaza sunt 1.600.000 de suflete, cărora “loviturile chirurgicale” ale israelienilor le produc aceeaşi groază. Doar că palestinienii sunt, în plus, liberi să moară de foame, sub un embargou economic de nesuportat. Şi-atunci, ca răspuns la acest tratament, aripa înarmată a religiosului Hamas – (care controlează Fâşia şi, spre deosebire de laicul Fatah, nu recunoaşte cu obstinaţie statul evreu) – aruncă rachete în Israel. Uneori, sute pe zi: Qassam (numite astfel după un legendar şeic local) – cu o rază de acţiune de 7-10 kilometri, cele mai slabe, care lovesc imprecis; Grad (sovietice), mai mari şi mai puternice, cu o rază de acţiune de până la 40 de kilometri; în fine, Fajr (“auroră” în limba farsi şi în arabă), de fabricaţie iraniană, mai puţin numeroase (armata israeliană susţine că a reuşit să le distrugă, dar nu în totalitate) – cele mai periculoase, cu o rază de acţiune de până la 75 de kilometri şi cu o putere de distrugere uriaşă. În şase zile, au explodat în Israel în jur de o mie de bombe, dintre care sistemul anti-rachetă (foarte performant) a distrus în aer aproape jumătate. (Scutul urmăreşte şi neutralizează doar rachetele care urmează să cadă în zone locuite. A fost instalată între timp şi a 5-a baterie antirachetă în zona de centru, pentru protejarea Capitalei şi a Tel-Aviv-ului).
De ce nu se înţeleg părţile în conflict de vorbă bună? (O încercare de reconciliere măcar temporară face acum – inimos, dar lipsit de anvergură – preşedintele Egiptului, Muhammad Mursi). Răspunsul quasi-complet la întrebare ar dura câteva zile. Răspunsul scurt poate fi formulat în câteva secunde: din cauza prostiei şi a fuduliei politicianiste. Bieţii oameni – palestinieni şi evrei, deopotrivă – sunt mereu victimele inocente ale liderilor pe care (valabil şi pentru Hamas, de când a devenit şi partid politic) i-au ales.
Îl mai ţineţi minte pe laureatul Nobel pentru Pace, sângerosul, vicleanul, inteligentul, carismaticul Arafat (Abu Amar, pentru prieteni)? Alunecos şi îndărătnic cum era, făcuse câţiva paşi spre pace. Marele său interlocutor, cel cu care a împărţit Nobelul, Yitzhak Rabin, i-a plătit cu viaţa. Arafat a spus în viaţa lui multe minciuni, dar şi câteva jumătăţi de adevăr, între care şi că Hamas e o creaţie a încăpăţânării violente a liderilor israelieni, obişnuiţi mereu să suprareacţioneze. Uneori sunt de înţeles până şi ei. Atunci când ultrareligioşii din ZAKA vin la câte-un atentat să adune morţii cu penseta. (Povestea Hamas e lungă şi complicată, dar poate vreodată merită povestită).
La puţină vreme după ce Armata Israeliană s-a lăudat pe… Twitter cu lichidarea lui Jabari, Brigăzile Ezzedin al-Qassam, au comunicat, tot pe Twitter, cu afectata retorică arabă: “Mâinile noastre sfinte îi vor inhăţa pe şefii şi pe soldaţii voştri oriunde s-ar afla ei. Aţi deschis porţile iadului”. Adevărul e că, în zonă, porţile iadului au fost mereu întredeschise. La anumite intervale de timp, când unii, când alţii le deschid larg.
Deocamdată, nu se ştie pentru câtă vreme, cea mai mare putere militară din Orientul Mijlociu se bate cu un inamic mic, dar debusolat şi flămând, pe care – contrar artei războiului – l-a adus la disperare. Iar un inamic, cât de mic, adus la disperare, e în stare de orice, fiindcă nu mai are ce pierde. De Lelia Munteanu, senior editor al ziarului Gândul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu