Caderea Romaniei in POST-DEMOCRATIE, dupa 9 decembrie
Nu
este aici vorba despre cine e de vină: USL, PDL sau alte partide
politice de pe scena politică românească. Avem de a face cu un fenomen
global căruia România nu i se poate sustrage, dar care este slab
perceput de către români: căderea în post-democraţie şi în post-istorie a
societăţii româneşti şi a celei europene. Ce înseamnă
“post-democraţie”? Acest termen a fost folosit şi explicat în 2004 de
către sociologul britanic Colin Crouch, ca un fenomen strâns legat de
neoliberalism. Este vorba în principal de o societate democratică care
şi-a pierdut spiritul democratic, unde alegerile, dezbaterile, influenţa
societăţii civile, reprezentativitatea în structurile de conducere ale
statului au devenit pure formalităţi în care cetăţenii nu mai sunt
implicaţi cu adevărat. Şi mai important, postdemocraţia este un fenomen
unde aparent regulile democratice există încă, însă ele sunt constant
subminate de către o elită politică şi economică de tip aristocratic.
În România lucrurile s-au aliniat pe
acest făgaş în ultimii ani. Toate luptele pentru putere, între PDL, PSD
şi PNL, au fost doar etape bine stabilite pentru adoptarea acestui
sistem tern, post-democraţia. Dacă analizăm fugitiv evoluţia scenei
politice din 1989 până în prezent, vom vedea că democraţia românească a
murit înainte de a se naşte. Că regulile au devenit tot mai stricte, că
partidele au devenit tot mai puţine şi procesul electoral tot mai
restrictiv şi detaşat de voinţa populară.
Dacă în anii 1990 aproape
oricine putea să înfiinţeze un partid şi să candideze în voie, în anul
2012 este aproape imposibil să înregistrezi un nou partid politic din
afara “sistemului”, darămite să mai şi participi la alegeri.
Ultimele partide politice întregistrate în România au fost doar
excrescenţe ale unor partide politice aflate deja la putere: UNPR,
PPRDD, PPMT sau Noua Repulică. Înfiinţarea acestor partide nu avut nimic
de a face cu exerciţiul democratic: nu s-au strâns semnături în stradă,
nu s-a făcut o campanie la nivel popular. Totul a fost încropit în laboratoarele politicii de la Bucureşti,
cu semnături furate din sistemele informatice gestionate de stat, cu
judecători care au apropat înfiinţarea pe genunchi. Şi asta în timp ce
înfiinţarea unor partide politice din afara sistemului, de genul Partidului Naţionalist,
a fost trenată în justiţie pentru ca într-un final să fie respinsă. Dar
ce s-a întâmplat cu puzderia de partide politice din anii 1990? Ei
bine, multe din ele au fuzionat, sau au fost absorbite. Unele au fost
desfiinţate de statul român pentru că nu au reuşit să respecte
legislaţia mereu în schimbare: noi semnături strânse, tot mai multe şi
mai multe.
Dar adevărata problemă a democraţiei este însuşi procesul electoral, unde nu mai contează deja mesajul, campania, oamenii, ci doar ziua votului.
Când voturile sunt cumpărate şi alegătorii duşi cu maşinile la vot de
activiştii de partid. În mod bizar, acest fapt nu pare să deranjeze pe
nimeni. Românii au ajuns atât de demoralizaţi de sistemul politic, înât
preferă să îşi dea votul pe 200 de lei, decât să îşi mai facă din nou
speranţe că cineva, vreun ales, le va purta într-adevăr de grijă. Până
şi participarea la vot a devenit un lux. Dacă la locale lucrurile sunt
încă oarecum normale, la parlamentare e nevoie de o garanţie de 3600 de
lei pentru fiecare colegiu, în condiţiile în care în România sunt 425 de
colegii. Iar sistemul uninominal actual nu garantează un fotoliu de
parlamentar decât prin obţinerea a 50% plus 1 din voturile dintr-un
colegiu, altfel riscând să câştige un alt candidat (cum a fost cazul
UDMR care a câştigat în 2008 un mandat cu doar 34 de voturi), prin
mecanismul de redistribuţie a voturilor. Deci şansele mari de victorie
sunt dacă candidezi în toate colegiile, deci dacă plăteşti o taxă de 1,5
milioane de lei. Ce e democratic în asta?
Nu numai că democraţia
românească a fost alterată structural prin noi reguli şi legi, dar ea a
fost alterată şi la nivelul de mesaj electoral sau atitudine din partea
alegătorilor. Acest lucru se va consfinţi după 9 decembrie, la alegerile
legislative din acest an, unde democraţia va înceta să existe, în locul
ei fiind instaurat un sistem de tip aristrocratic, cu o “elită”
politică care decide cine câştigă şi cum, fără vreo influenţă reală a
alegătorului.
Dar acest sistem nu este unul românesc. El există din anii 1980 în Marea Britanie şi SUA, unde lupta politică a devenit doar o luptă din interiorul partidelor pentru desemnarea unui candidat. Înspre democraţii de tip artistocratic ne îndreptăm şi noi, bucuroşi că întrăm în rândul lumii. Republicani-democraţi, laburişti-conservatori, USL-ARD.
Toată istoria recentă a ţărilor civilizate, europene sau de influenţă
europeană, a constituite de fapt un exerciţiu aflat în afara istoriei, o
luptă surdă pentru putere şi resurse dusă de funcţionari, politicieni
şi oameni de afaceri, în intimitatea birourilor închise. Nu mai există
oameni de stat, lideri şi gânditori politici în Europa contemporană.
Ultima şansă de reviorare a spiritului democratic în Europa a fost
Uniunea Europeană care nu numai că a eşuat, dar a devenit principala
construcţie neoliberală din lume. Unde logica ar fi insistat ca UE să
fie o construcţie care luptăpentru principiile democratice ca valori
fundamentale ale Europei, UE a pus în loc componenta financiară, prim
moneda unica şi supra control. În mod ironic, Parlamentul
European nu are putere legislativă. Comisia Europeană, un organism de
birocraţi nealeşi de nimeni, crează şi promovează legile în sânul
Uniunii Europene. Democraţia ca concept şi instrument a dispărut din
Europa la presiunea Uniunii Europene, o armată de birocraţi cu salarii
umflate.
Privită global, situaţia e mai uşor de înţeles. Capitalul mondial este deţinut de marile corporaţii sau fonduri de investiţii,
care sunt supranaţionale, care îşi mută facilităţile de producţie în
funcţie de profit. Azi investest masiv în Asia, mâine în Africa, în
funcţie de conjunctură. Influenţa mişcării capitalului mondial este
resimţită cel mai puternic de statele naţionale, care nu mai au
pârghiile să controleze aceste fenomen. Globalizarea a câştigat şi asta
este. Dar ce ar mai trebui statele naţionale să facă, este o menţinere a
exerciţiului democratic. Dar când şi finanţele sunt controlate de alţii
şi legile sunt făcute de funcţionari, cum să ne aştepăm la ceva bun din
partea conducerii statelor naţionale. Să cumperi un politician sau un
partid, pentru a avea acces la resurse, nu e mare lucru. Şi pentru
restul, cei care nu au putut fi cumpăraţi, există întotdeauna legi
europene care primează legilor naţionale.
Ce ne rezervă viitorul, însă? Istoria nu
are multe perioade în care continente întregi dorm şi aşteaptă să fie
scoase din letargie de o revoluţie a valorilor. Din contră. Lumea arabă
fierbe în continuare, arătând clar că pentru ea încă nu s-a inventat
conceptul de post-istorie. Europa pierde războiul demografic, dar şi pe cel economic,
uitând lecţiile date de istorie. Dar până la urmă, care istorie?
Europenii nu mai stiu ce aia istorie şi nici nu pot înţelege mişcările
tectonice din întreaga lume. Românii nici atât. Pentru 2000 de lei îşi
vând nu doar votul, ci şi viitorul. Lupta demografică din România nici
nu este percepută de români ca fiind o luptă, până când ne vom trezi ca
în Bruxelles, unde funcţionarii publici musulmani interzic sărbătorirea Crăciunului. La noi, vom avea în 30 de ani nunţi imperiale pe bulevardul Kisellef ale noilor conducători victorioşi în războiul demografic. De George Bara – NapocaNews
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu