“Dreapta autentica poate fi reconstruita numai dupa evaluarea si asumarea LEGIONARISMULUI”
În toamna aceasta s-au împlinit 113 ani de la naşterea (13 septembrie) şi 74 de ani de la moartea (30 noiembrie) lui Corneliu Zelea Codreanu,
fondatorul şi liderul Mişcării Legionare / „Legiunea Arhanghelul
Mihail” (care a avut partidele „Garda de Fier” şi „Totul Pentru Ţară”).
Distanţa în timp nu a domolit patimile, ci parcă, dimpotrivă, le-a
aţîţat. Despre Corneliu Codreanu, ca şi despre mişcarea sa, se vorbeşte
numai în termeni excesivi, fie de adulaţie, fie de contestare.
La
atîta vreme după dispariţia fizică a fondatorului Legiunii şi de la
scoaterea organizaţiei din viaţa politică (ianuarie 1941) şi în ciuda
faptului că renaşterea Mişcării după 1989 (atît sub forma ei civică şi
culturală, paideică, precum şi sub aceea de partid politic) a eşuat –
grupările care se revendică de la ideologia legionară şi care îşi asumă
continuitatea fiind insignifiante sub raportul impactului în societate
–, legionarismul este folosit în continuare, cu succes, ca sperietoare a
opiniei publice şi ca mijloc de marginalizare a persoanelor publice.
Cel mai recent, eticheta de „legionar” fost întrebuinţată, cu scopul de
a-i compromite şi/sau intimida, în cazul unor tineri politicieni din
Alianţa România Dreaptă (PDL & Co): Mihail Neamţu (lider al
Partidului „Noua Republică”) şi Adrian Papahagi (vicepreşedinte al
Fundaţiei Creştin-Democrate). Cei doi, aflaţi în campanie electorală
pentru cîte un loc de deputat, au reacţionat exact cum se aşteptau
acuzatorii (politicieni ai USL, jurnalişti – între care, printre cei mai
virulenţi s-a găsit Andrei Bădin, de la B1 TV, ins apropiat al unor
personalităţi legionare din exil, care, cît au avut bani şi zile, l-au
tratat cu maximă boierie – şi bloggeri de stînga, dar şi „monitori”
evrei), cum le cere „corectitudinea politică” şi cum probabil şi simt.
Dar cred că fără mare folos, căci cei care îi acuzau ştiau că mint, iar
mulţimea nu va fi convinsă de o dezminţire.
Ei au negat că ar avea vreo simpatie pentru Mişcarea Legionară şi s-au grăbit să se delimiteze, acuzînd la rîndul lor, Legiunea.
Mihail Neamţu,
cel mai atacat (inclusiv de M.R. Ungureanu, aliatul său), a scris un
text justificativ, în care susţine: „Legionarismul a fost o aberaţie
politică, combinînd extremismul naţionalist, recursul la crimă şi cultul
morţilor.”
Observ în treacăt enormitatea de a
transforma cultul morţilor, atît de prezent în credinţa creştină, într-o
fărădelege. Şi reiau aici numai un pasaj dintr-un mai lung răspuns pe
care l-am postat pe pagina de Facebook a lui Mihail Neamţu: „Mişcarea
Legionară nu a fost o organizaţie criminală, iar dacă unii legionari au
comis păcatul uciderii, au plătit şi ei şi încă două generaţii de
legionari după ei. Ca să fim cinstiţi, au fost singurii care şi-au
asumat faptele şi şi-au răscumpărat vina prin suferinţă şi moarte.
Liberalii, ţărăniştii şi guvernul Antonescu n-au fost condamnaţi de
istorie şi n-au plătit pentru miile de români (legionari, dar şi
neafiliaţi politic) pe care i-au închis pe nedrept şi pentru sutele de
români (legionari, dar nu numai) pe care i-au ucis fără judecată. De ce,
aşa stînd lucrurile, PNL şi PNŢ trec drept partide onorabile, iar ML
este taxată drept «aberaţie politică»? E adevărat că legionarii şi-a
făcut dreptate singuri (şi nu trebuia), omorîndu-i pe Gh. Duca şi pe
Armand Călinescu, dar numai după ce aceştia au închis şi ucis nenumăraţi
legionari nevinovaţi (inclusiv pe fondatorul şi liderul ML, C. Z.
Codreanu), utilizînd aparatul de represiune al statului. Judecînd, prin
prisma documentelor, istoria interbelică, vom vedea că Mişcarea
Legionară, dacă nu e mai bună, nu e deloc mai rea decît celelalte
formaţiuni politice ale epocii.”
De asemnea, Adrian Papahagi a lansat în
mediul virtual declaraţia: “Mărturisesc din nou că n-am avut niciodată
vreo simpatie pentru legionarism. Amestecul bizar de mesianism,
voluntarism social, tradiţionalism progresist şi militarism, şi mai ales
dimensiunea sa masificatoare mi-au fost mereu suspecte. Ca să nu mai
vorbim de crime!”.
Mă tem că, descriindu-i astfel pe
legionari, Papahagi ar putea fi acuzat de antisemitism, pentru că în
sionism prea se îmbină mesianismul, voluntarismul social,
tradiţionalismul progresist şi militarismul.
Ne-am putea întreba de ce au fost
acuzaţi de legionarism tocmai doi oameni care sînt aşa de fermi contra
legionarismului. Dar e numai un punct de la care poate porni o discuţie,
pe care s-ar cuveni s-o avem, despre trecutul nostru istoric apropiat
şi deopotrivă despre onestitatea dezbaterilor cultural-politice de la
noi în legătură cu acest trecut. Facem un prim pas în acest sens cu
dialogul de mai jos, dintre mine şi dl Răzvan Codrescu – unul dintre cei
mai avizaţi cercetători ai fenomenului legionar. Interviul a avut loc
mai demult, căci nu de azi, de ieri sînt problemele la care încearcă să
răspundă, şi intenţionam să-l public în numărul 113 (pe septembrie 2012)
al revistei ROST, care însă n-a mai apărut. Aşa încît îşi găseşte aici
locul într-un context la fel de potrivit acum pe cît ar fi fost şi în
septembrie.
„Despre Codreanu se vorbeşte, pro sau contra, adeseori anapoda”
Claudiu Târziu: Observăm
că orice referire cu un dram de obiectivitate la Corneliu Codreanu sau
legionarism te face dintr-o dată suspect. De pildă, Ion Cristoiu a fost
acuzat de simpatii legionare pentru că i-a recunoscut „Căpitanului”
charisma şi bunele intenţii. Iar realizatoarea de televiziune Eugenia
Vodă a primit aceeaşi etichetă doar pentru că i-a permis lui Ion
Cristoiu să facă acele afirmaţii în emisiunea ei. Pe de altă parte,
simpatizanţii se raportează necritic la Mişcare şi la fondatorul ei. De
ce credeţi că se întîmplă aşa? Şi totodată de ce-am mai vorbi astăzi
despre Codreanu şi despre legionarism?
Răzvan Codrescu: Nu
numai faptul că a reuşit să mobilizeze pînă la jertfelnicie elita unei
generaţii (studenţi, intelectuali, preoţi, aristocraţi etc.), dar şi
faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patimă după atîţia ani, şi
după ce s-au făcut toate eforturile pentru a i se diminua creditul şi a
i se şterge urmele, arată importanţa personajului, care, indiferent de
cum ar fi judecat, nu a fost unul de mîna a doua. Îndărătnicia aceasta
de a rămîne viu/prezent şi după trei sferturi de veac, după ce a fost
hăituit, asasinat, îngropat la opt metri sub pămînt şi denigrat ca nici
un alt personaj al istoriei noastre, împreună cu toată mişcarea pe care a
generat-o, mai arată şi că legionarismul a picat pe nişte
probleme vitale şi încă nerezolvate ale existenţei şi destinului nostru
ca neam, atît în ordinea seculară, purtătoare de sabie, cît şi în ordinea spirituală, purtătoare de cruce. S-ar
putea spune că, cel puţin în lumea românească, personajul este încă
prea fierbinte şi chestiunile legate de el prea arzătoare pentru a
admite tratamentul „la rece”. De aceea, mai „obiectivi” şi mai
„măsuraţi” au reuşit să fie adeseori, atît în privinţa lui Codreanu, cît
şi a „fenomenului legionar” în genere, cercetătorii sau observatorii
străini. (Şi, în paranteză fie spus, nici o altă mişcare, politică sau
spirituală, din viaţa publică românească, mai veche sau mai nouă, nu a
mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii; bibliografia străină a
legionarismului – consemnată doar parţial în amplul dosar bibliografic
din cartea mea În căutarea Legiunii pierdute – este uriaşă şi
extrem de diversă, din epocă şi pînă în vremea din urmă – să zicem, de
la articolele lui Julius Evola de la sfîrşitul anilor ‘30 şi pînă la
ultima sinteză străină de care am eu cunoştinţă, apărută în 2010, în
Franţa: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire d’une tragedie: 1920-1945.)
Mă întrebaţi „de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Păi, dacă aşa stau
lucrurile, s-ar putea spune mai degrabă că dacă nu s-ar mai găsi nimeni
să vorbească, atunci „pietrele ar striga”.
Ce-i drept, se întîmplă că despre Codreanu se vorbeşte, pro sau contra, adeseorianapoda:
fie din lipsă de informare corectă, fie din partizanat ideologic şi
propagandistic. E şi multă ignoranţă, şi multă naivitate, dar şi multă
rea-credinţă sau necinste sufletească. Aş putea spune că există
un regim moştenit al mistificărilor manipulatorii, cărora le cad pradă
nu numai ageamii şi jurnaliştii de mîna a doua, dar şi o anumită
istoriografie ideologizată. Am mai spus-o: propaganda
antinaţională şi anticreştină constituie probabil singura formă de
continuitate din viaţa publică românească a ultimelor şapte-opt decenii,
iar din acest punct de vedere între regimul democratic (antebelic sau
postdecembrist) şi regimul comunist nu există nici o deosebire
semnificativă. România contemporană s-a mişcat constant (cu excepţia
anilor tulburi ai războiului) în cercul vicios al stîngii, în care nici
o în-dreptare nu este cu putinţă. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat şi deranjează atît de mult establishment-ul,
direct sau indirect – încercaseră să rupă acest cerc, în contextul
efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a eşuat în mod tragic,
dar amintirea fermităţii lor continuă să tulbure “liniştea” oamenilor de
stînga, care au dus – şi continuă să ducă – ţara la ruină. Spaima
de legionarism reprezintă, în adînc, spaima politicianismului de
propriile lui păcate, pe care le-ar putea plăti cîndva, la o dreaptă judecată a Istoriei.
Una peste alta, a fost impusă cu
consecvenţă o adevărată dogmă ideologică, fundamentată pe mitul
propagandistic al “sălbăticiei” legionare. Este, într-un fel, povestea
cu hoţul care strigă: “Prindeţi hoţul!”… Legionarismul a devenit astfel
imaginea publică a tuturor relelor de ieri şi de azi (“sperietoarea”
fiind folosită pînă la saturaţie şi după 22 decembrie 1989), iar
Corneliu Codreanu, ca şef al Mişcării, e considerat de regulă drept
“capul răutăţilor”. Ei bine, atît de mult au fost repetate aceste
lucruri, atîta cerneală s-a vărsat şi atîta patimă a fost investită în
această denigrare concertată, încît pentru anumite minţi comode problema
e ca şi clasată! Cînd se rosteşte numele lui Codreanu sau al Mişcării
Legionare, multora li se pare că ştiu totul dinainte…
Din păcate, nici “apologeţii”
legionarismului n-au ştiut să păstreze o măsură şi să răspundă realist
provocărilor actualităţii, tinzînd spre cealaltă extremă, a adulaţiei
ditirambice a figurii lui Codreanu şi a idealizării necritice a unui
fenomen complex, în care virtuţile n-au exclus păcatele, aşa cum nici
păcatele n-au exclus virtuţile. Rămîne de ales, în continuare, grîul de
neghină. Cu neghina ştim ce e de făcut (“se alege şi se arde în foc”);
rămîne de văzut ce şi cît vom mai fi în stare să facem cu partea de grîu
curat. Nu în perspectiva reînvierii Legiunii, care e curată
utopie, ci în aceea a reconstrucţiei din mers – şi în pas cu vremea – a
unei noi drepte creştine româneşti, care nu se poate reduce la
experienţele trecutului, dar nici nu se poate dispensa de ele, dacă se
vrea una cu rădăcini şi cu repere, iar nu o simplă butaforie de uz
conjunctural.
Prin urmare (şi îmi cer scuze dacă repet
lucruri pe care le-am tot spus în diferite contexte), ne mişcăm, cu
Codreanu şi cu legionarismul, între o “legendă neagră” de uz popular,
cultivată de toate fronturile stîngii şi radicalizată obsesiv în mediile
evreieşti, şi o “legendă aurită”, perpetuată de foştii membri sau
simpatizanţi ai Mişcării şi avînd o circulaţie mai restrînsă, în medii
nu întotdeauna prea elevate. Între aceste două legende se află
suspendat, deocamdată, adevărul istoric, faţă de care rămînem datori, cu tot ce implică el ca lecţie pentru prezent şi viitor.
„Prin diabolizarea lui Corneliu Codreanu este diabolizată Dreapta”
Claudiu Târziu: Cum
se desprinde portretul psihologic al „Căpitanului” din tot ce aţi citit
de şi despre el şi din mărturiile pe care le-aţi ascultat de la cei
care l-au cunoscut?
Răzvan Codrescu: Cînd
ai citit mult de şi despre Codreanu, şi cînd ai ascultat mărturiile a
zeci sau sute de oameni (şi ce oameni!) care l-au cunoscut, şi cărora
le-a marcat nu numai tinereţea, ci întreaga viaţă, păţeşti ca Ion
Cristoiu: nu poţi să nu fii indignat de etichetele curente care i se pun
şi, chiar fără să ai aderenţă la toate ideile sau actele lui, te simţi
obligat moral să-i ţii partea şi să încerci explicaţii pe care nu ştii
cît sînt oamenii de azi pregătiţi sau dispuşi să le asculte, mai ales
într-un cadru public atît de expus suspiciunilor şi răstălmăcirilor şi
atît de obsedat de nu călca anumite convenienţe ideologice. Dar, cu tot
riscul de a-ţi strica „imaginea”, nu poţi, dacă ai şi numai un rest de
onestitate, să accepţi convenţia mincinoasă sau să te prefaci evaziv ori
nepăsător. În emisiunea d-nei Eugenia Vodă, şi în tot scandalul care a
urmat, Ion Cristoiu n-a vorbit ca un legionar, ci pur şi simplu ca un om
în cunoştinţă de cauză, în timp ce majoritatea covîrşitoare a
criticilor săi ofuscaţi s-au aflat vorbind fără să aibă habar (sau avînd
interesul impur de a se preface că n-au habar), pe bază de „urechisme”
sau de lecturi superficiale şi la mîna a doua, mobilizaţi de exigenţe
ideologice, iar nicidecum de scrupulul faţă de adevăr, mai ales că
adevărul se întîmplă să fie extrem de incomod, contrazicînd nu doar
nişte poziţii punctuale, ci un întreg mod de gîndire indus prin educaţie
şi autoreglaj oportunist. Dacă accepţi că un Codreanu n-a fost
chiar atît de rău cum se crede, atunci înseamnă că nici legionarismul
n-a fost chiar atît de rău, nici naţionalismul creştin, nici dreapta
tradiţională… Se clatină, mai mult sau mai puţin conştient, o întreagăWeltanschauung,
o întreagă aşezare comodă într-un stîngism călduţ, într-o „civilizaţie”
a laşităţilor standardizate, dar profitabile, cu care ne trecem viaţa
prin democraţie aşa cum ne-am trecut-o şi prin comunism. De aceea,
despre aceste lucruri omul „cuminte” preferă fie să colporteze ce se
spune oarecum „oficial”, fie să nu vorbească deloc. Dacă vorbeşti,
oricînd se poate interpreta, pot apărea complicaţii, poţi produce
iritare… Mai bine minciuna asumată sau tăcerea preventivă. Mai ales că
de adevăr, ştii din experienţă, nu se mai sinchiseşte aproape nimeni
(sau numai nişte „exaltaţi” cu care nu ţi-ar plăcea să fii asimilat)…
Codreanu a fost, aşa cum rezultă
din autenticele documente şi mărturii, un om fundamental cinstit, un
bun român şi cineva care s-a străduit toată viaţa să fie şi un bun
creştin. Era în personalitatea lui o dimensiune cazonă şi o
dimensiune mistică (mai ortodoxă în fond decît în formă, de unde
impresia unora de „catolicism” sau de „păgînism”). Rectitudinea
lui se mişca – poate imperfect, dar sigur sincer – între modelul
cavalerului (eroului) şi modelul sfîntului (martirului). Două modele care se întîlnesc în idealul slujirii jertfelnice.
Şi – aspect esenţial – e desigur la el
un traseu al devenirii, adesea ignorat. A fost un om care a străbătut,
nu fără poticniri, o cale de limpezire a atitudinilor într-un sens
creştin, avînd realismul şi onestitatea de a recunoaşte că “există o
mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii
Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea
atinge perfecţia şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a
explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele
şi gîndurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm
spre ea, atît cît ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea
la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămîne de văzut cît am
putut fiecare, prin sforţările noastre pămînteşti, a ne înălţa către
această linie” (în Pentru legionari). Sau în altă parte,
sintetizînd: “Recunoaştem că sîntem păcătoşi: aceasta este atitudinea
legionară faţă de Biserică” (fragment de scrisoare, în Circulări şi manifeste). Rabinului David Şafran, în convorbirea de la Casa Verde, din 1937, îi spune, în acelaşi sens: “Eu
nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă
toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau
jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni…
Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om”. De altfel, în Pentru legionari, definind Legiunea, prin temeiurile ei, ca pe “o şcoală” spirituală, afirmase: “De aceea, piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul,
nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice.
«Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decît un partid politic… Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou”. Întărea astfel ceea ce spusese în Cărticica şefului de cuib (îndreptarul
meticulos al vieţii legionare, de un maximalism de tip franciscan şi de
un rigorism de tip cazon, amîndouă insuportabile din perspectiva
“omului recent”): “Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare
politică… este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. În sensul acesta o definea, retrospectiv, şi Mircea Eliade (în Memorii, I), numind-o chiar “sectă mistică” (din care el însuşi făcuse parte, cu vervă mărturisitoare, spre sfîrşitul anilor ‘30).
E de spus că înainte de a impune altora
asemenea exigenţe Codreanu a experimentat el însuşi traseul sinuos al
unei deveniri “înnoitoare” (în sensul creştin al “dezbrăcării” treptate
de “omul cel vechi”, al unei spiritualizări prin rugăciune, meditaţie şi
asceză). E o diferenţă considerabilă (pe care numai cineva rău-voitor o
poate contesta) între tînărul exaltat din perioada luptelor studenţeşti
de la începutul anilor ‘20 şi liderul grav şi măsurat al ultimilor ani:
cel cu care se întreţinuse rabinul Şafran sau pe care venise să-l
viziteze la Bucureşti un Julius Evola; cel cu care Iuliu Maniu, Gh. I.
Brătianu, C. Argetoianu şi… Partidul Evreiesc nu ezitaseră să încheie,
în 1937, un important pact politic şi despre care un Nae Ionescu putuse
afirma: “Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu e aşa de mare încît
de-acum îl depăşeşte şi pe el”; în fine, cel care a făcut repetate
apeluri la non-violenţă (unii au vorbit de “modelul Gandhi”!) şi de la
care ne-au rămas însemnările de la Jilava (1938), pe care nu mă sfiesc
să le definesc ca pe unul dintre cele mai importante documente de
gîndire creştină laică din secolul XX (dar cîţi le-au citit?).
Ceea ce spun eu aici încercase să spună
şi Codreanu însuşi în procesul din mai 1938 (cînd, în lipsa probelor
concrete “la zi”, acuzatorii ajunseseră să-i invoce radicalismele primei
tinereţi): “Gîndiţi-vă, eram de 20-22 de ani, eram va să zică un copil
şi, în mentalitatea noastră de copii de pe vremea aceea, aşa am văzut
noi lucrurile. Dar de cînd omul începe să trăiască şi pînă cînd îşi
termină viaţa, trece timp, se adună înţelepciunea. La început omul
judecă într-un fel, i se pare că-i grozav. Sînt trepte de acestea de
dezvoltare ale minţii omeneşti şi acţiuni pe care după douăzeci de ani
le vezi altfel. Poate acum 20 de ani aş fi făcut un alfabet secret,
tocmai pentru că era o anumită vîrstă care te împinge să judeci
lucrurile aşa cum le-am judecat şi eu pe vremea aceea. Dar de atunci şi
pînă acum este o distanţă mare în timp. Se vede în atitudinea mea, care
este aproape contrarie atitudinii iniţiale pe care am avut-o împreună cu
toţi băieţii noştri. Este contrarie, din cauza vîrstei… Dar nu poate
cineva să fie urmărit permanent în viaţa sa pentru că în copilăria lui,
cînd era visător, i se părea că ar putea să se lupte cu toată Europa. Nu
cred acest lucru”.
A fost, de altfel, drumul străbătut, firesc şi lucid, şi de alţi întemeietori ai Legiunii. O
realitate vie (fie un om, fie o mişcare) nu poate fi judecată
reducţionist, printr-un stadiu sau printr-un act izolat al devenirii ei.
Din păcate, pe un Codreanu şi pe un Moţa nu toţi i-au înţeles adecvat;
şi nu este vorba aici de adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o
facă), ci chiar de o parte a propriilor “camarazi”. Aceştia
i-au urmat, mai mult sau mai puţin conştient, cu precădere pe foştii
“tineri furioşi”, pătrunzîndu-se prea puţin (sau prea superficial) de
“misticismul jertfelnic” al maturităţii lor (consfinţit nu doar cu
vorbe, ci cu propriul sînge). Opera lui Codreanu a fost înţeleasă prea puţin în latura ei spirituală (care o deosebea esenţial de fascismele occidentale, şi mai ales de nazism); ispita politicului (în
contextul favorizant al unei Europe de dreapta) s-a dovedit mai
puternică (şi, pînă la urmă, mai omenească), anticipînd devierile
reprobabile de mai tîrziu. Horia Sima însuşi a fost exponentul
acestei categorii (oricît ar fi de neplăcut pentru anumiţi
supravieţuitori ai Mişcării, astăzi nu putem să nu tragem o linie de
demarcaţie în istoria legionară între ceea ce unii au numit “codrenism”
şi “simism”, noţiuni poate relative, dar care acoperă, principial, nu
doar o realitate cronologică, ci şi una tipologică). Mişcarea
Legionară a trăit mai tot timpul această tensiune între “secular” şi
“spiritual”, care face parte din tragedia ei internă. Şi cert
este că la tragedia generică a legionarismului se adaugă – încă mai
mişcătoare poate, prin statura şi complexitatea personajului – tragedia
neînţelesului şi nedreptăţitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri
de sfînt şi cu renume de bandit…
Claudiu Târziu: Dacă ar fi să restrîngem în cîteva fraze gîndirea lui Codreanu, ce am putea învăţa?
Răzvan Codrescu: E greu de făcut o asemenea sinteză ad-hoc, mai ales în spaţiul şi condiţiile unui interviu. Forţez, totuşi, o aproximaţie. Viaţa istorică nu e nimic fără memorie şi transcendenţă. Dumnezeu
şi morţii sînt prezenţe vii, care onorează şi obligă. În ordinea
firească, destinul insului este solidar cu destinul neamului, iar totul
capătă sens în perspectiva învierii. Există o linie a neamului care
merge, în cazul neamurilor creştine, în tandem cu linia Bisericii, dar
fără să se confunde cu ea. Românii au datoria sfîntă să-şi păzească
credinţa şi identitatea, nu pentru a-i umbri pe alţii, ci pentru a se
promova cinstit şi plenar pe ei înşişi. Iar pentru a împlini idealul
naţional, nici o jertfă nu e prea mare. Legionarul, care
ambiţionează şi trebuie să se străduiască să fie o combinaţie actuală de
erou şi sfînt, nu se va lăsa cumpărat şi va sta mereu gata de moarte. Onoarea trebuie să fie normă de existenţă– nu din orgoliu, ci din principialitate. Decît să triumfi printr-o infamie, mai bine să cazi răpus pe drumul onoarei. Politicianismul şi comunismul sînt principalii adversari ai acestor aspiraţii istorice şi existenţiale. Evreii
sînt primejdioşi întrucît fac jocul acestor adversari curenţi,
contribuind, pe faţă sau pe ascuns, la disoluţia morală şi naţională.
Încurajînd stînga şi comunismul, ei se pun singuri de-a curmezişul
dreptei, care înseamnă naţionalism constructiv şi spiritualism creştin,
angajare morală şi comunitară sub semnul crucii lui Hristos. Dar mult
mai periculoşi şi mai culpabili decît evreii sînt creştinii care
trădează cauza neamului şi desconsideră locul Bisericii în veac. Marea problemă a istoriei româneşti, mai vechi sau mai noi, este trădarea.Născut
sub semnul Arhanghelului Mihail – arhistrategul cu sabie de foc al
legiunilor cereşti, pedepsitorul lui Lucifer şi restauratorul dreptăţii
divine –, legionarismul se vrea pariu primenitor cu istoria şi împăcare a neamului românesc cu Dumnezeu şi cu sine însuşi. Legionarismul
nu pune pe primul plan nici statul (ca fascismul italian), nici rasa
(ca fascismul german), ci desăvîrşirea sufletească a insului şi a
neamului. Triumful lui, prin urmare, nu poate fi doar o afacere
politică şi nu poate veni prin lovitură de stat, ci numai prin procesul
de lămurire şi perfecţionare lăuntrică. De aceea, pe primul plan este
omul, nu programul politic. O idee politică, oricît de mare şi
de nobilă, nu înseamnă nimic dacă nu ai oameni pe măsura ei, care să
şi-o asume şi s-o pună în lucrare. De aceea pedagogia naţională e marea urgenţă căreia trebuie să-i răspundă noua generaţie, mai ales prin elitele ei. Neamul
românesc este provocat la un mare proces de învrednicire – întîi în
faţa lui Dumnezeu, apoi în faţa oamenilor. Cel puţin pînă la „marea
biruinţă”, prioritare sînt – trebuie să fie – datoriile, nu drepturile,
jertfelnicia, nu comoditatea călduţă a traiului larvar. Iar liderul
politic trebuie să aibă în vedere nu doar nevoile materiale şi destinul
imediat al celor pe care-i conduce, ci totdeodată (de nu cu precădere)
nevoile lor sufleteşti şi destinul lor veşnic (aspiraţia creştinească
spre mîntuire). Cam aşa gîndea şi simţea Codreanu, mişcîndu-se indefinit
între realism şi idealism, cu năzuinţi cărora nu le-a lipsit nici
sinceritatea, nici sublimul, dar care pînă la urmă au fost înghiţite de
limitele – generale, dar şi autohtone – ale umanului.
„Un Codreanu nu se naşte în fiecare generaţie, ba poate nici în fiecare secol”
Claudiu Târziu: Ce
credeţi că a contat mai mult în puterea sa de atracţie exercitată asupra
maselor, ceea ce spunea/ gîndea, felul în care o spunea, pedagogia sa,
justeţea cauzei sale sau pur şi simplu ceva inefabil, pe care îndeobşte
îl numim charismă?
Răzvan Codrescu: Că a
fost un harismatic o recunosc de regulă, fie şi numai cu jumătate de
gură, chiar şi adversarii lui ireductibili, români sau neromâni. Dar ce
mai înseamnă “harisma” într-o lume desacralizată? Ea pare receptată
îndeobşte ca expresie simptomatică a unei stări patologice, puse în
legătură mai degrabă cu fascinaţia diabolică decît cu harul divin… Nu
ştiu să explic “mistic” ceea ce unii au numit “miracolul” Codreanu, dar,
într-o abordare mai pozitivistă, cred că a contat enorm faptul că el întruchipa plenar ceea ce le cerea celorlalţi. Şi,
desigur, că a pus degetul în principalele răni ale unei lumi româneşti
care la vremea aceea nu-şi pierduse încă de tot, cum pare să se întîmple
astăzi, încrederea că poate fi mai mult decît este.
Claudiu Târziu: Poate să mai fie Codreanu un model de lider? Şi: calităţile de lider din anii ’30 se mai potrivesc în actualitate?
Răzvan Codrescu: Sigur
că sînt diferenţe uriaşe de mentalitate şi de context. Dacă am mai avea
astăzi un lider potenţial tăiat din stofa lui, am putea vedea în ce
măsură paradigma mai încape în sintagmă. Nu e însă cazul. Îmi place să
cred, totuşi, că un popor, fie el oricît de pervertit, atunci cînd se
simte iubit cu adevărat de un lider al lui, nu neapărat perfect, dar
nemincinos, hotărît şi dispus la jertfirea de sine, nu se poate să nu
rezoneze. Dar un Codreanu nu se naşte în fiecare generaţie, ba mă tem că
nici în fiecare secol. Iar poporul român mă tem că va continua să
sufere acut, încă multă vreme de aici înainte, de faptul – conştientizat
sau doar intuit – că nu este iubit cu adevărat de „aleşii” lui, care nu
fac decît să-i folosească spinarea pentru a se cocoţa acolo unde
vocaţia lor nu i-ar îndreptăţi niciodată….
Claudiu Târziu: De ce e cool pentru tînăra generaţie Che Guevara şi Codreanu nu?
Răzvan Codrescu: Pentru
că astăzi limba stîngii e înţeleasă, pe cînd a dreptei nu. Dacă eşti
înveşmîntat în roşu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine
aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmîntat în verde, nu
numai violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie. Este însă şi o
problemă de orizont cultural şi mediatic. Nici o generaţie din istoria modernă n-a mai fost atît de incultă şi de manipulată. Desigur, tinerii înşişi sînt cei mai puţin vinovaţi de deruta lor axiologică şi morală: ei sînt în primul rînd victimele unei lumi remodelate după chipul şi asemănarea stîngismului dizolvant.
“Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire sau soluţie de viitor”
Claudiu Târziu: În
pofida faptului că în Europa era un context favorabil, că în ţară a avut
o aderenţă semnificativă în mase, că a beneficiat de intrarea în
rîndurile sale sau de sprijinul din afară al unei pleiade de mari
intelectuali, că a avut un lider puternic şi charismatic, Mişcarea
Legionară a eşuat. Cel puţin din punct de vedere politic. De ce? A
greşit undeva Corneliu Codreanu cînd a structurat-o? A avut un „călcîi
al lui Ahile” sau un defect originar, care i-a provocat distrugerea?
Răzvan Codrescu: Destinul
Legiunii se confundă, în parte, cu destinul vitreg al întregii drepte
europene. Nu zic că n-au fost şi păcate de plătit, dar te întrebi cînd
va veni vremea să-şi plătească şi stînga păcatele, încă şi mai mari… Codreanu însă (şi ce-a fost mai bun în Legiune o dată cu el) aş zice că şi-a plătit nu doar păcatele, ci şi… virtuţile.
Ceea ce vreau să spun este că mi se pare că a ridicat ştacheta prea
sus. “Maximalismul” moral şi comportamental de tip jertfelnic la care
chema Codreanu (a se vedea mai ales Cărticica şefului de cuib)
avea în sine ceva sublim-utopic, mai ales într-un secol atît de corupt…
Au fost şi unii care au reuşit să-l întruchipeze, dar nu prea mulţi şi,
în orice caz, nu destui, raportaţi la massele largi, care au asimilat
mult mai lesne comunismul. Sigur că şi atît cît a reuşit rămîne
impresionant. Cum să nu fii impresionat şi serios pus pe gînduri
cînd vezi că mai sînt şi astăzi nonagenari (unii legionari efectivi,
alţii trecuţi doar prin Frăţiile de Cruce) care, după ce au asistat la
decimarea Legiunii, au făcut ani grei de puşcărie şi au suferit toată
viaţa pentru crezul lor, se sting mărturisindu-l transfiguraţi: abia
prin ei ajungi să începi să înţelegi ce minune a săvîrşit Codreanu în
sînul unei generaţii, dar şi să te îndoieşti că astăzi aşa ceva ar mai
fi cu putinţă. Eu unul mă simt mereu dator să mărturisesc că
oamenii cei mai de calitate din generaţia interbelică pe care am ajuns
să-i cunosc (nu puţini) au avut, într-un fel sau altul, contact cu
Legiunea sau cu Frăţiile de Cruce. Dacă floarea acestei generaţii n-ar
fi fost decimată în lagăre şi închisori, faţa României ar fi fost alta,
credeţi-mă!
Claudiu Târziu:Mai
este posibilă azi ascensiunea politică a unei personalităţi asemănătoare
cu aceea a lui Codreanu? Mentalitatea curentă ar mai îngădui-o? Mai
este vremea marilor grupări încolonate în spatele unui lider? Contextul
cultural-politic nu e cumva mai puţin permisiv? Dar nu cumva tot
contextul, de data asta însă social-politic (cît se aseamănă acesta cu
cel interbelic?) reclamă apariţia unui astfel de lider? Nu cumva românii
tînjesc după un conducător cu principii ferme, o orientare clară către
Biserică şi Neam şi care să aibă o personalitate de „mînă de fier”?
Răzvan Codrescu: Codreanu
este un gen de lider rar şi greu de definit. Nu era un orator
strălucit, nu era un om de condei, nu era o somitate intelectuală sau
profesională, calităţile lui de om politic erau mai degrabă
aproximative, dar avea o rectitudine şi o îndrăzneală care cucereau,
oferind încredinţarea unei consistenţe inanalizabile. Mi-e greu să-l
transplantez în realitatea actuală – şi tocmai de aceea am fost mereu
mai degrabă circumpect, iritînd teribilismele neolegionare (adeseori
penibil epigonice), în privinţa posibilităţii de a mai reitera vreodată
legionarismul ca atare. Sigur, şi astăzi ne confruntăm acut cu o
criză a autorităţii la toate nivelurile, cu criza morală, cu criza
economică, cu excesele politicianismului, dar totuşi coordonatele sînt
cu totul altele, ca să nu mai vorbesc de orizontul de aşteptare… E altă
sensibilitate publică, alt material uman (tot mai inconsistent), alt
context intern şi internaţional… Mentalitate, limbaj, structură socială,
raporturi de forţe – toate sînt altele. Nu mai există marele
context european de dreapta. Nu mai există – după o jumătate de secol de
comunism – nici “poporul” şi nici “elitele” de altădată. Şi nu mai
există – last but not least – “harisma” vreunui “Căpitan”… În
mod firesc, lumea e mult mai circumspectă după experienţele “totalitare”
ale secolului XX, dar şi după deziluziile curente ale democraţiei
noastre dîmboviţene, e mult mai uzată şi mai ieşită din priză, mai
divizată şi mai dezorientată, mai manipulată şi mai manipulabilă. Dacă
legionarismul a eşuat în condiţii mult mai favorabile, cum ar putea
birui neolegionarismul în condiţiile menţionate?! Una e
evaluarea corectă a Legiunii şi alta e reînvierea ei. Eu sînt pentru o
evaluare corectă, cu tot curajul şi cu toată răspunderea, învăţînd ce
este de învăţat din această lecţie a istoriei, dar am spus-o şi nu
prididesc să o repet: fiecare epocă generează, dacă este vie şi
creatoare, forme politice sau culturale proprii. Dacă nu, nu. Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire sau soluţie de viitor. Noul
nostru pariu cu istoria – dacă mai sîntem în stare de unul – ar trebui
să înceapă, cred eu, de la acest punct de minimă luciditate. De Claudiu Tarziu – Rost
...cum ramane cu crimele comise de legionari
RăspundețiȘtergere