Conventie

Convenţia sociala si societatea

autor: FrontPress 24.11.2012

În cursul zilei de ieri m-am trezit angajat într-o discuţie legată de activitatea intensă de la DNA. Un domn îşi exprima bucuria legată de faptul că “îi mai plimbă şi pe ăştia marii pe la puşcărie, că mult rău ne-au făcut!”. Ca idee de bază, domnul are dreptate: cei care fură trebuie să ajungă la puşcărie, indiferent de rangul şi de relaţiile lor. Modul în care ajung acolo, trebuie să fie însă la fel de legal.

Cu alte cuvinte, dincolo de plăcerea de a-i vedea pe grangurii actuali plimbaţi cu cătuşe la mâini este modul în care au ajuns acolo, modul în care se administrează dovezile, etc.

Societatea s-a dezvoltat tocmai din nevoia de reguli, din nevoia individului de a se simţi atât personal, cât şi ca posesor de bunuri, protejat de comunitatea din care face parte. În acest scop, membrii comunităţii au stabilit seturi de reguli, dar şi pedepse, pentru cei care încălcau respectivele reguli, pedepse corespunzătoare gravităţii încălcării.

Până aici nimic nou. Regulile se aseamănă foarte mult, regăsindu-se în forme aproape identice în majoritatea societăţilor. Diferenţele apar la aparatul, care aplică justiţia. Spaţiul anglo-saxon a favorizat apariţia juriilor, formate din membrii comunităţii, pentru judecarea încălcărilor legilor. La momentul la care s-a născut acest sistem, comunitatea împărţea nu numai spaţiul în care trăia ci şi istoria şi genetica. Societatea nu era eterogenă şi era doritoare de linişte şi prosperitate.

Pe măsură ce structura societăţii, mai ales în spaţiul anglo-saxon, s-a modificat, sistemul de valori s-a schimbat. Pentru negrii din sudul SUA nu era nici o problemă o infracţiune, atâta timp cât era comisă de un alt negru. Astfel, juriile formate majoritar din negrii, au ajuns în ultimii ani să elibereze infractori negrii, din simplă empatie. Iar eliberările facile se constituie şi în precedente, în cadrul sistemului de justiţie american. În schimb, albii care ajung în faţa acestor jurii tind să fie consideraţi vinovaţi mult mai uşor şi cu mai puţine dovezi. Punctul slab al acestui sistem este că funcţionează numai dacă societatea îşi doreşte cu adevărat dreptate. În caz contrar, este pur şi simplu anarhie.

Sistemul în care trăim noi se bazează pe profesionişti ai justiţiei, persoane instruite, formate pe parcursul anilor în aplicarea dreptăţii, în funcţie de fapta judecată. Marea eroare a acestui sistem este că funcţionează într-un spaţiu geografic în care moralitatea şi valorile sunt relative.

Îmi aduc aminte de un curs de sociologie, în care profesorul a încercat să demonstreze diferenţele de sistem, pe baza exemplului României. În vechile principate, marcate mult mai mult de natura bizantină, cetăţile erau mai rare decât în Transilvania, de exemplu. Negustorii aveau ca punct de reper, pentru începutul oraşului, de obicei o simplă barieră. Şi ca să nu plătească taxe, pentru ceea ce comercializau, îşi punea taraba dincolo de barieră. Boierul muta bariera, şi odată cu el şi negustorul taraba. Iar boierul, în momentul în care îşi vedea visteria goală se ducea cu argaţii peste negustor, îl bătea, îl agresa, şi până la urmă îi lua negustorului banii, pe care îi găsea. Iar istoria se repeta ciclic, făcând parte dintr-un fel de tradiţie de natură fiscală.

În Transilvania, cei ce vindeau în cetate trebuiau să se supună regulilor, opţiunile de eludare fiind mai limitate. Astfel, negustorii plăteau la intrarea în cetate, ştiau că aveau numai anumite spaţii unde îşi puteau instala taraba, şi îşi desfăşurau activitatea fără alte şicane, dar cu taxe plătite.

Se pare că această tradiţie bizantină s-a perpetuat şi chiar s-a dezvoltat în lumea modernă. Mă gândesc în acest caz la cazurile din fotbalul românesc, în care au fost distribuiţi cu generozitate ani de puşcărie, după ce instanţa iniţială i-a achitat pe „impresari”. Situaţia este destul de simplă: legislaţia internaţională, şi legislaţia românească nu interzice utilizarea unei companii de tip “offshore” în tranzacţii economice, ca intermediar. Asta s-a întâmplat şi aici: şmecherii din fotbal au reuşit să ascundă – LEGAL—nişte bani de stat. Iar statul, având visteria goală s-a hotărât să pună ciomagul pe ei, chiar dacă nu prea există legi pe care să se bazeze.

La fel se întâmplă şi cu corupţii: sunt aduşi cu cătuşe, sunt expuşi în piaţa publică, după care ies la iveală interceptări ilegale, după care se dă drumul la stenograme, deşi datele din dosare ar trebui să fie confidenţiale, şi asta numai pentru că şansele de a-i condamna sunt reduse. Sistemul nostru se zbate între neputinţă şi exces de zel. Vedem bătrâni de peste 80 de ani, condamnaţi la ani de temniţă, pentru că au lucrat o palmă de pământ, ce nu ştiau că este a lor, dar vedem funcţionari publici (mă gândesc aici la cazul “reţelei bancherilor”) cu vile de milioane de euro.

În acelaşi timp, vârful sistemului judiciar este la fel de împuţit. Tot ieri îi ascultam pe cei doi candidaţi la cele două funcţii cruciale ale sistemului judiciar românesc: Prim Procurorul României şi Şeful DNA. Despre unul se ştie că şi-a însuşit ilegal terenuri, arogându-şi titlul de revoluţionar, iar celălalt era incompetent. Candidatul pentru funcţia de şef al DNA era de-a dreptul înduioşător, şi chiar dacă actualul şef al DNA îmi este antipatic (pentru modul în care „îndoaie” legea de ani buni de zile), se vede că distanţa dintre ei este considerabilă.

Astfel, trăim o dramă permanentă generată de un ciclu vicios: corupţi în vârful piramidei justiţiei, lipsă de concordanţă între sentinţe şi dorinţa poporului de a eluda legile cu orice preţ.

Din acest motiv, pe mine nu mă încântă mai marii ţării plimbaţi în cătuşe, şi nici nu mă încântă voyeurismul securiştilor, care trimit televiziunilor înregistrări ale unor conversaţii private.

Pe mine m-ar încânta un act de justiţie corect, coerent, în care acuzatului să i se ofere ocazia de a se apăra, în care este tratat cu obiectivitate, iar actul de justiţie să îşi păstreze concordanţa, de la o instanţă la alta. De pe Agonia Natiunii