1919 – Un an ignorat
Când
se apropie ziua naţională, îşi amintesc şi aşa-zişii conducători că au
responsabilităţi şi în această direcţie. De obicei, se îmbracă elegant,
dacă plouă, li se ţine umbrela, de către slugi, iar, dacă ninge, se
feresc, cu străşnicie, să nu li se murdărească obrazul subţire cu zăpada
patriei. Ţin cuvântări bine simţite, echilibrate, echidistante şi
profunde, în care-şi dovedesc iubirea, recunoştinţa şi grija faţă de
neamul lor!
Ba, mai mult, dacă cumva se găsesc în
locuri precum Mănăstirea Dealu, duşi de vreo aniversare, vorbesc,
înainte de toate, de tatăl lor, şi-i zic cât de mare şi bun a fost,
făcând abstracţie, cu grosolănie şi mârlănie, că, în acel loc sfânt,
zace capul, şi mai sfânt, al celui care a dat întâia oară năzuinţelor
noastre conţinut. Aceşti netrebnici, în absenţa unei conştiinţe
adevărate, a unei legături reale cu neamul lor, se îmbracă în minciună
şi ne îmbracă, şi pe noi, în cuvinte mincinoase; ei n-au dreptul moral
să ţină cuvântări cu ocazia marilor noastre sărbători naţionale,
deoarece se fac vinovaţi, în anii aceştia de risipă ticăloasă, de
prăbuşirea şi compromiterea idealurilor naţiunii. Ei nu au dreptul moral
să vorbească de jertfa trecutului, despre demnitatea acestui popor,
căci, de l-ar fi iubit, l-ar fi respectat şi tratat cu demnitatea ce i
se cuvine, şi s-ar fi sacrificat pe ei, nu poporul. Cu mici excepţii,
toţi „conducătorii” ultimilor ani – ani de risipă şi batjocură – au
vorbit, de Ziua Naţională şi vor vorbi, numai despre Ardeal şi unirea sa
cu patria; vorbesc fără să cunoască deloc evenimentele (sunt ocupaţi să
guverneze şi să agonisească averi) iar tonul declarativ, fals şi
nesincer se simte de la o poştă. Indivizii aceştia nu au suflat şi nu
vor sufla o vorbă, cu ocazia Zilei Naţionale, despre faptul că au trădat
interesele mari ale naţiunii, punând umărul, temeinic, pentru ca
graniţa vitregă, de la Răsărit, să se înstăpânească, să devină veşnică.
Poate se simt încărcaţi de răspunderile peste măsură de grele ale
cârmuirii, poate că, aflându-se în frunte, nu au cum spune adevărul!
Numai că aici nu este vorba de a spune adevărul, ci de a lucra în
direcţia cea bună, aceea a dreptăţii poporului tău. Şi dacă nu ne-am
reîntrupat patria întreagă, răspunderea nu o poartă vremurile, ci
ticăloşia şi laşitatea celor investiţi cu destinele poporului român.
Cred
că nu există spusă mai vinovată, a lui Miron Costin, ca aceea, conform
căreia nu-i „bietul om peste vremi”, ci „sub vremuri”. Omul nu a fost
născut, şi nu trăieşte, doar pentru a sta „sub vremuri”, ci pentru a le
înfrunta bărbăteşte, dacă-i prieten cu adevărul în care crede, cu toată
fiinţa, şi dacă are credinţa în dreptatea sa şi a poporului său. Nu
există justificări, eu unul nu pot avea înţelegere, cu nici un chip,
faţă de cei ce ne-au compromis, prin actele lor recente, refacerea
unităţii naţionale. Ei sunt, şi vor rămâne, vinovaţi – nu vremurile – în
faţa naţiunii şi a istoriei, căci au abandonat drepturile unui popor,
drepturi care nu se perimează, în timp, care nu se prescriu, niciodată.
Ei vor rămâne responsabili, chiar de caută argumente şi subterfugii, de
întârzierea refacerii statului român unitar. Aceşti netrebnici, neavând
legături cu poporul, decât de circumstanţă, de faţadă, nu au avut şi nu
vor avea „ conştiinţa pururea vie a chemării şi dreptăţii neamului” (Gh.
I. Brătianu); nu au înţeles că în istorie o nedreptate prea îndelungată
va plăti, cu siguranţă, un preţ greu, deoarece „triumful justiţiei
întârzie adesea, dar nu lipseşte niciodată” (idem). Abandonând atâtea
ocazii recente de a încheia, pozitiv, drama noastră din Răsărit, liderii
politici ai acestor ani, de risipă şi de ruşine, s-au dovedit smeriţi
şi slugarnici, faţă de străini, dar trufaşi şi dispreţuitori faţă de
poporul din care, din nefericire, fac parte. Când s-a pus sau se punea,
în ultimii ani, problema Basarabiei şi a nordului Bucovinei, aceştia se
fereau de ea ca dracul de tămâie, de parcă li s-ar fi fript degetele.
Tragedia aceasta, a ratării împlinirii unităţii româneşti, pleacă şi de
la faptul că aceşti oameni, pe lângă că sunt laşi, au fost şi sunt
mincinoşi; fiind mincinoşi, trăind în această minciună, ei generează la
infinit minciuni după minciuni, devenind ei înşişi minciuni blestemate.
Crezând în ceea ce spun, nu-i de mirare că toţi aceştia au abandonat
drepturile noastre vechi şi tari, drepturi bazate pe muncă, jertfă şi
credinţă. Şi, pentru că esenţa fiinţelor lor este mincinoasă, faptele
lor sunt nesincere, ei dovedindu-se cu totul incapabili de curajul
necesar faptei ce se cuvenea a fi înfăptuită în vremuri atât de
favorabile scopurilor noastre. A fost, dacă vreţi, aşa cum am fi irosit,
de pildă, anii cruciali 1918-1919.
În
anii înfăptuirii marii noastre uniri, conducătorii neamului, de la I.
I. C. Brătianu la regele Ferdinand, de la I. Nistor la Vasile Goldiş, cu
toţii la un loc, s-au mulţumit să-şi facă datoria, prin unirea
puterilor tuturor. Întrun cuvânt, au fost pe măsura evenimentelor pe
care le-au trăit. Numai că unirea cea mare a românilor, de la 1918, nu
s-a încheiat odată ce, aceştia, şi-au exprimat voinţa, prin adunările de
la Chişinău (27 martie 1918), Cernăuţi (28 noiembrie 1918), Alba-Iulia
(1 decembrie 1918). Pentru ca aceste hotărâri să devină reale a fost
nevoie de intervenţia armatei române, de trimiterea, de trupe române, în
provinciile înstrăinate. Fără armata română, solicitată să treacă
Prutul, în ianuarie 1918, de guvernul basarabean, decizia unirii de la
Chişinău ar fi rămas literă moartă, iar bolşevicii şi-ar fi consolidat,
prin crimă şi teroare, prezenţa nefastă între Prut şi Nistru. Fără
trimiterea altor trupe române, conduse de generalul Zadic, cerută cu
insistenţă de liderii românilor din Bucovina, aceasta ar fi încăput pe
mâna Ucrainei, care, cu obrăznicia cunoscută, emitea pretenţii asupra
pământului în care zac, întru veşnicie, osemintele lui Ştefan cel Mare.
La fel şi cu Transilvania. S-a decis, la 1 decembrie 1918, la
Alba-Iulia, de către o Mare Adunare Naţională, ca toate provinciile
româneşti, stăpânite de Austro-Ungaria, să se unească cu regatul
României. Acesta-i, însă, doar începutul revenirii Ardealului la patria
mamă. Conform armistiţiului de la Belgrad (noiembrie 1918), se stabilise
o linie de demarcaţie, între români şi unguri, pe Mureş, al cărui curs
despărţea Ardealul în două. Când Vasile Goldiş citea rezoluţia Unirii în
faţa a peste o sută de mii de români, armatele germane ale lui
Mackensen se retrăgeau, prin zonă, iar ungurii erau stăpâni peste
aproape tot Ardealul. Pentru ca Transilvania să revină României, aşa cum
se cuvenea după dreptatea istoriei şi a lui Dumnezeu, guvernul român va
trimite trupe numeroase în Ardeal, iar primul ministru, I. I. C.
Brătianu, ca şef al delegaţiei române la Conferinţa Păcii
(Paris-Versailles, 1919-1920), va duce o aprigă dispută, cu cei „patru
mari”, dar în primul rând cu G. Clemenceau, care nu mai voiau să
recunoască drepturile noastre istorice peste munţi.
Anul cheie, crucial, al revenirii
Ardealului românesc, patriei, va fi acest an puţin cunoscut, şi ignorat,
1919, anul care a statornicit destinul românesc în conştiinţa Europei.
În capătul grădinii mele, la Tătărăşeni, se găseşte cimitirul satului,
cimitir în care-şi dorm somnul veşnic părinţii, bunicii, fraţi şi
prieteni, toţi cei ce s-au izbăvit de chinurile vieţii, şi unde,
deseori, mă smeresc întru memoria lor. În cimitir, încă din copilărie,
m-a intrigat un mormânt, pe a cărui cruce scrie: Bradu Neculai, erou din
aprilie 1919… Nu înţelegeam cum acest bărbat al satului putea fi erou,
murind în anul 1919!!! La şcoală ni se spunea că războiul nostru de
reîntregire naţională se încheiase în 1918, odată cu unirea
Transilvaniei cu România! La fel de nedumerit eram când bunicul meu,
Gheorghe Manole, ne povestea nouă, nepoţilor, despre un război la care a
participat, pentru dezrobirea Ardealului, despre cum au eliberat, el şi
camarazii săi, Oradea Mare (aşa-i spunea el) şi despre cum au ocupat
românii Budapesta, după ce ungurii au fost înfrânţi. Mi-amintesc cât de
mult ne încântau, pe noi, copiii, poveştile lui, mai ales că ne arăta că
a învăţat şi ceva ungureşte. Apăruseră în mintea mea nedumeriri care se
vor clarifica mult mai târziu, după ce am avut posibilitatea să mă
informez despre cele petrecute atunci. Aşadar, anul cheie, care va
lichida o nedreptate veche, de secole, anul când ne vom răfui cu
Ungaria, dându-i o lecţie binemeritată, va fi anul 1919. Armatele
române, conduse de generalul Mărdărescu, având ca şef de operaţii la
Marele Stat Major pe colonelul Ion Antonescu, atacate fiind, în aprilie
1919, vor dezlănţui ofensiva, provocând armatelor ungare mari
înfrângeri. La începutul lunii mai 1919, trupele române ating Tisa, în
toată lungimea ei, unde se vor instala temeinic. De altfel, numai
opoziţia înverşunată a Conferinţei Păcii îl vor obliga pe primul
ministru I. I. C. Brătianu să renunţe la intenţia de a stabili,
definitiv, frontiera românoungară pe marele afluent al Dunării.
În
scopul reocupării Transilvaniei, şeful guvernului bolşevic al Ungariei,
Bela Kun, ordonă declanşarea altei ofensive împotriva armatei române,
în iulie 1919. Şi de această dată armatele române resping atacul
maghiar, preiau iniţiativa, trec Tisa şi înfrâng, sever şi decisiv,
armatele ungare. La 3 august 1919, armatele române, biruitoare, pătrund
în Budapesta, pe care o vor ocupa până în martie 1920. Aşa s-a încheiat
marea noastră luptă pentru Ardeal, prin luptă şi jertfă grea: aproape
nouă mii de soldaţi şi ofiţeri români au murit în 1919 pentru Ardealul
nostru binecuvântat; între ei, se află şi eroul Bradu Neculai, ce zace
în cimitirul satului meu… Iată de ce, pe toate monumentele ridicate,
după marea izbândă, în România Mare, sunt trecuţi anii aceştia cruciali:
1916-1919, ani în care, întâlnind chipul aspru şi viguros al
destinului, l-am înfruntat bărbăteşte, dând jertfă cutremurătoare.
Acestei jertfe nemăsurate trebuie să-i fim recunoscători, să o păstrăm
pururi, în noi, să-i dăm ascultare, şi, de va fi nevoie, să-i urmăm
chemarea. Numai în ea stă puterea noastră, numai ea ne poate porunci, şi
Dumnezeu, numai această jertfă are voie să ne mustre, numai datorită ei
încă mai cred în destinul românesc. Numai pe această jertfă se
întemeiază veşnic conştiinţa morală tare a drepturilor noastre, în
istorie, şi pe care, de le vom abandona, să fim blestemaţi în veci!
Aşadar, de Ziua Naţională, vă invit, pentru Ardealul nostru
binecuvântat, să ne îmbrăcăm sufletele în sărbătoare, iar, pentru
Basarabia şi nordul Bucovinei, se cuvine, suntem obligaţi, să purtăm
doliu amar. Cât despre discursurile aşa-zişilor conducători, cu această
ocazie, să le întoarcem, apăsat şi dispreţuitori, spatele, ca unor
netrebnici şi făcători de rele ce au risipit moştenirea noastră dreaptă
şi sfântă. De Prof. dr. Gică Manole – Revista Art-Emis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu