ADULTLESCENTA: cand a devenit 30 noul 20?
Adultlescenţa,
deşi sună oarecum ca un sindrom sau o condiţie medicală, nu e altceva
decât un portmantou al cuvintelor adult şi adolescent. Termenul este
unul recent, apărut probabil în ultimii câţiva ani, şi defineşte o nouă
fază a evoluţiei umane în societăţile dezvoltate din vest, sub presiunea
instabilităţii economice care contrastează cu creşterea dramatică în
longevitatea populaţiei.
În ultimii 50-80 de ani, datorită
tuturor descoperirilor din medicină şi a îmbunătăţirii condiţiilor de
trai, speranţa de viaţă a crescut în medie cu circa 20 de ani. Acest
lucru a dus, încetul cu încetul, la întârzierea treptată a vârstei
maturizării – de exemplu, dacă în secolul 19 era inevitabil ca un om să
înceapă să lucreze de la 10-12 ani, astăzi vârsta de 23-24 de ani e una
la care tinerii abia îşi pun primele probleme legate de un viitor loc de
muncă. Acest aspect social se află într-o schimbare şi mai profundă de
câţiva ani încoace, lucru care nu poate să însemne decât că nu există o
vârstă standard, universală de “maturizare” şi că ea depinde foarte tare
de valorile şi principiile fiecărei societăţi în parte.
La
fel cum copilăria, aşa cum o înţelegem noi, era un concept inexistent
în anii 1800, adolescenţa a devenit un termen acceptat de comun acord în
societăţile vestice de-abia după schimbările survenite în urma celui
de-al doilea Război Mondial. Înainte de acel moment, trecerea de la
copilărie la maturitate se întâmpla natural în jurul vârstei de 16-17
ani. La începutul secolului 20, speranţa de viaţă în societăţile
dezvoltate economic (mă refer aici la Statele Unite, Europa şi
Australia, ulterior completate de Japonia şi Coreea) se învârtea în
jurul vârstei de 31 de ani, iar astăzi este mai mult decât dublă. Acest
lucru nu înseamnă că astăzi oamenii trăiesc mai mult, ci că din ce în ce
mai mulţi oameni trăiesc mai mult, ceea ce duce inevitabil la o
competiţie mult mai mare pentru resurse şi locuri de muncă. Aşa s-a
format ideea că aşa-zisa “vârsta de pensionare” survine mult, mult mai
târziu de circa 30 de ani încoace, mulţi dintre oameni fiind obligaţi să
lucreze până la vârste foarte înaintate din lipsă de sprijin economic
de la stat sau din imposibilitatea de a economisi sume suficiente de-a
lungul anilor.
Partea
interesantă a acestor schimbări este că din moment ce oamenii continuă
să lucreze mult după 50 de ani, şi trecerea la maturitate se întâmplă
mult mai încet. În mod normal, perioada dintre 20 şi 30 de ani ar trebui
să vină cu cele mai semnificative schimbări în viaţa unui om.
Responsabilizarea socială care se manifestă prin găsirea unui loc de
muncă permanent, formarea unei familii şi eventual cumpărarea unei
proprietăţi se întâmpla până astăzi pentru majoritatea lumii până în
vârsta de 35 de ani. Astăzi, din ce în ce mai mulţi tineri amână toate
aceste schimbări şi preferă (sau sunt nevoiţi) să petreceacă mult mai
mult timp făcând activităţi independente de o carieră sau o nouă
familie.
Doar în Statele Unite sunt peste 50 de
milioane de tineri peste 20 şi până în 30 de ani care trăiesc cu
nesiguranţa zilei de mâine, fie pentru că depind de banii părinţilor,
aleg să aibă joburi temporare cu venituri mici, lucrează ca
liberi-profesionişti sau pentru că nu îşi găsesc locuri stabile de
muncă. În Marea Britanie, numărul tinerilor între 20 şi 35 de ani care
trăiesc cu părinţii a crescut la 3 milioane, cu un milion mai mult ca în
1997, iar în Italia există deja un termen care denumeşte procentajul
semnificativ de tineri italieni aflaţi în aceeaşi situaţie –
bamboccioni, augmentativul substantivului bambini. Procentajul general
pentru tinerii europeni aflaţi între vârstele menţionate mai sus este
următorul: 25% dintre bărbaţii europeni şi 13% dintre femei trăiesc cu
părinţii şi după 29 de ani, fie că o fac din nevoie sau din comoditate.
Toţi
aceşti adultlescenţi nu ştiu exact ce “vor deveni în viaţă” şi sunt
departe de gândul de a întemeia o familie în viitorul apropiat.
Incertitudinea şi lipsa de perspective duc la anxietate socială şi la
îmbrăţişarea multor activităţi pur hedoniste ca mod de viaţă zilnic.
Distracţia a devenit un opiaceu al maselor, fie că e vorba de
socializare online, dependenţă de entertainment şi media sau
redirecţionarea totală a energiei creative către o pasiune. Mulţi dintre
aceştia din urmă, adică oamenii care investesc mult în pasiuni, ajung
să îşi dezvolte propriile mici afaceri auto-sustenabile la un moment
dat; aceste cazuri sunt speciale şi nesemnificative ca număr, pentru că
majoritatea tinerilor vor înainta în vârsta trăind în exact în acel ritm
de viaţă dezordonat pe care probabil îl cunoaştem cu toţii de la 20 de
ani.
Fiecare nouă piatră de hotar – 25, 30,
35 de ani, orice aniversare şi an nou sunt momente de panică
semnificativă pentru mulţi dintre noi, tinerii până în 35 de ani care
trăiesc în vest. Pe măsură ce criza econonomică devine, încet dar sigur,
din ce în ce mai pregnantă, cu atât mai mulţi dintre tineri devin parte
din “generaţia Boomerang” sau, cum li s-a zis oarecum peiorativ,
“babygloomers”. Pentru ei, o educaţie universitară nu mai vine de mult
timp cu garanţia unui loc de muncă şi mulţi tineri, sub influenţa
pesimismului generat de acest gând (şi poate şi a faptului că
universităţile devin din ce în ce mai scumpe), renunţă să mai meargă la
şcoală după 18 ani. Alţi tineri consideră mersul la şcoală o formă de
trai în sine şi îşi continuă studiile până cât de poate de tarziu,
alegând de multe ori să convieţuiască cu familia pe parcursul acestui
proces.
Într-adevăr,
e comod să găşeşti tot timpul mâncare în frigider şi să nu fie nevoie
să plăteşti chirie în timp ce te concentrezi un timp îndelungat pe
căutarea unui job, pe dezvoltarea unei pasiuni sau pe propria ta
potenţială afacere, dar acest lucru vine şi cu o formă de pasivitate şi
delăsare care nu sunt deloc benefice socetăţii. Consecinţele acestei
pasivităţi sunt de multe ori lipsa acumulării de experienţe personale şi
sociale, probleme în formarea sau menţinerea relaţiilor de cuplu şi
lipsa de motivaţie pentru a acumula acei ani de experienţă profesională
care ar fi relevanţi pentru un job bun. Statul cu părinţii şi lipsa
jobului vin cu tot felul de probleme legate de integrare în societate,
dar au şi beneficiul că părinţii vor rămâne în compania copiilor lor pe
măsură ce înaintează în vârstă.
Acest lucru e neschimbat de generaţii
întregi în rândurile societăţilor conservatoare precum China sau multe
ţări din America de Sud, însă este o noutate completă pentru noi. Deşi
ar fi uşor să o categorisim drept o “white people problem”, acelaşi
lucru se întâmplă mai nou şi în Coreea sau Japonia, cele două ţări care
funcţionează pe aceleaşi principii economice şi democratice ca şi Europa
sau Statele Unite.
Convenţia socială care spune că până la
vârsta de 30 de ani e necesar să ne fi dezvoltat deja o carieră şi să fi
stabilit o familie are din ce în ce mai puţin impact în rândurile
tinerilor. Acest mit este negat zilnic de oameni care devin buni la ceva
anume după vârsta de 40 de ani, după o viaţă dedicată explorării,
experimentării şi acumulării de experienţe cât mai vaste. După părerea
mea, acesta este cel mai bun ritm în care un om îşi găseşte (sau se lasă
găsit) de “chemarea” sa, pentru că nu mulţi dintre noi ştiu cu
siguranţă la vârsta de 18 ani ce vor profesa o mare parte din viaţă.
Dacă
vreţi nişte exemple bune de oameni care au devenit cunoscuţi şi
influenţi după vârsta de 40 de ani, pot să vi-i numesc (dintre
preferaţii mei) pe comicii Ricky Gervais şi Louie C.K., pe actorii
Samuel L. Jackson, Morgan Freeman sau Steve Carrell, pe scriitorii James
Joyce, Mark Twain, Paul Auster sau Margaret Atwood şi, nu în ultimul
rând, pe Barack Obama. Nu cred că toţi au stat cu părinţii până la 35 de
ani, dar cu siguranţă nu s-au grăbit să-şi trăiască vieţile după cum
le-ar fi impus-o stereotipul social.
E adevărat că devine din ce în ce mai
greu să ne opunem inerţiei şi procrastinării după o serie de dezamăgiri
legate de lipsa de perspetive economice, dar poate că nici nu e cazul să
mai luptăm cu ele. Toate experienţele duc până la urmă undeva, şi nu
cred că există timp pierdut ca atare, chit că e vorba de jocuri pe
Playstation, chatting pe facebook sau tutoriale de gătit online, cât
timp ele sunt duse la capăt cu succes şi folos. De obicei prin
intermediul oricărui tip de socializare – în ultimul timp mai mult
socilizare online – cei care se aseamană se adună şi ajung să se ajute
unii pe alţii. Joburile s-au găsit şi se vor găsi tot timpul contextual,
pe bază de cunoştinţe mai mult sau mai puţin îndepărtate, şi nimeni
n-ar trebui să se ferească de genul acesta de asocieri într-o economie
care se zbate încontinuu.
Personal nu cunosc pe cineva care să îşi
asume întru totul vârsta reală – din contră, foarte mulţi oameni susţin
că simt c-ar avea cu cel puţin 5, poate 10 ani mai puţin decât vârsta
din actul de identitate. şi dacă până acum acest lucru era privit ca o
disfuncţionalitate socială, acum avem pur şi simplu mult mai mult timp
să ne cunoaştem pe noi înşine şi să ne găsim adevăratul potenţial în
ceva cu adevărat semnificativ pentru noi şi societate, spre deosebire de
mulţi dintre părinţii şi bunicii noştri, care au fost obligaţi să
lucreze ani de zile fără voia lor doar ca să întreţină familii. Deşi
fizic nu suntem exact la fel de tineri, avantajul este că putem să ne
păstrăm mai mult timp entuziasmul şi energia pentru noi proiecte şi
iniţiative, şi suntem şi cu câţiva ani mai înţelepţi şi plini de
experienţă – doar că nu de una profesională, acumulată într-un job
nesolicitant şi de rutină. Până la urmă adultlescenţa este încă o
treaptă a evoluţiei noastre sociale, care vine cu avantajele şi
dezavantajele ei, treaptă care probabil peste o generaţie va deveni deja
o nouă normă socială. De Irina Bakó – Descopera
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu