Om de Hârtie

Sunt un om de hârtie pe care l-ai confecţionat, într-o doară, dintr-o foaie de roman necitit de nimeni. Ai scos o foarfecă din sertar – era foarte ascuţită – şi m-ai decupat spre a-ţi fi semn pentru alte cărţi. Presat între pagini încărcate de metafore sau pline cu simboluri învechite ale unor iubiri încheiate întotdeauna tragic, aştept în fiecare zi momentul încărcat de magie în care mă vei atinge, mă vei pune lângă tine şi voi privi în tăcere setea ta de lectură nocturnă. Aş vrea să îţi vorbesc, dar cine a mai pomenit un Om de Hârtie care să şoptească măcar unul sau două cuvinte? Mă complac într-o dulce aşteptare, conştient fiind că degetele tale lungi mă vor atinge încă o dată, înainte de culcare. Dormim împreună, eu – Om de Hârtie îndrăgostit de o femeie inaccesibilă -, iar tu o permanentă zbatere în vârtejuri de trăiri personale din care înţeleg că furtunile Coriolis ale lui Frank Herbert erau doar o joacă de copii pe o planetă numită Dune... Dacă se va întâmpla să nu mă atingi în vreo seară, acesta rămâne cel mai mare coşmar al meu, atunci mă voi sinucide dându-mi foc cu bricheta de care nu te desparţi aproape niciodată. Omul tău de Hârtie rămâne presat între paginile unor romane scrise cu sufletul şi, aproape pe neştiute, capătă suflet prin intermediul fiecărui personaj cu care intră în contact. Poate că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, Omul de Hârtie va prinde viaţă, iar tu te vei trezi dimineaţa mângâind tandru un fost semn de carte transformat în... iubitul tău.

Cristian Lisandru