Dilemele identitare: cazul Austriei
De-a
lungul existenţei Imperiului Austro-Ungar, identitatea de „austriac”
era atribuită tuturor supuşilor dinastiei Habsburgilor, indiferent de
identitatea etnică. Cu toate astea, timp de o mie de ani, Austria a fost
parte componentă a Imperiului German, separându-se abia din secolul XVI
datorită instituirii dinastiei Habsbourg. Imperiul Austriac devine un
stat multinaţional. În sens modern, despre o „identitate autriacă” s-a
început a vorbi abia după revoluţia din 1848. Astfel unul din ziarele
vremii („Schwarz-Roth-Gold”) scria: „Învăţaţi copiii voştri că nu există
maghiari, germani, slavi, italieni, ci mai curând cetăţeni ai statului
constituţional Austriac”.
Conflictul dintre identitatea
„austriacă” şi cea „germană” s-a evidenţiat în momentul apariţiei
statului modern unificat Germania şi a naţionalismului german, care a
devenit o atracţie pentru etnicii consângenii din imperiu, care au fost
puşi în faţa faptului de a alege între identitatea etnică şi supunerea
faţă de dinastia imperială. Nu trebuie să ignorăm şi influenţa
mişcărilor de eliberare naţionale ale maghiarilor, românilor, popoarelor
slave din cadrul Imperiului Austriac, care au influenţă destul de
importantă asupra formării identităţii austriece. În provincia Tyrolul
de Sud, spre exemplu, etnicii germanici se confruntau cu populaţia
etnică italiană.
Naţionalismul etnic germano-austriac s-a
evidenţia în provincia Carinthia, unde exista o populaţie slovenă cu
puternice tendinţe separatiste. În 1920, a fost organizat un referendum
cu privire la ieşirea Carinthiei din componenţa Austriei şi unirea ei
ulterioară cu Iugoslavia, însă majoritatea slovenilor au votat în
favoarea rămânerii în vechile frontiere. În perioada celui de-al doilea
război mondial, autorităţile naziste au încercat să asimileze forţat
populaţia slovenă din Carinthia, interzicând utilizarea limbii şi
funcţionarea asociaţiilor culturale. Era planificată chiar şi o
operaţiune de deportarea în masă a slovenilor în sudul Rusiei, însă
acest plan nu a putut fi realizat din cauza evoluţilor pe frontul de
est. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Carinthia va fi
ocupată de trupele britanice, care au efectuat o amplă operaţiune de
„denazificare a regiunii”. În acelaşi timp, britanii au impus un sistem
bilingv în provincie, etnicii germanici fiind impuşi să înveţe slovena,
iar slovenii germana, fapt care va servi motiv pentru izbucnirea unor
conflicte interetnice în anii 50-70.
Alte zone de conflict erau Tyrolul de
sud (cu etnicii italieni) şi Burgenland (maghiari). Aceste tensiuni au
şi determinat mişcarea naţionalismului austriac spre un puternic
naţionalism etnicist. În consecinţă, în conceptul de „naţiune austriacă”
nu au fost admişi decât etnicii germanici.
Să revenim la o perioadă anterioră. La
sfârşitul secolului XIX, Imperiul Austro-Ungar era dominat de două
mişcări politico-ideologice majore:
1. Partidul Social-Creştin, înfiinţat de Karl Lueger, primar de Viena – promonarhist, conservator şi antisemit.
Acesta încerca să promoveze o „identitate austriacă” în care îngloba
toate popoarele supuse coroanei imperiale. Cu toate astea, Lueger nu
nega originea germană a austriecilor, ci doar susţinea că apărarea
Imperiului este o problemă superioară problemelor etnice. După moartea
lui Lueger în 1910, Partidul Social-Creştin a cunoscut un declin
considerabil.
2. Mişcarea Naţională Germană din Austria,
a fost înfiinţată în 1882 de Georg Ritter von Schönerer şi promova
renaşterea naţională a germanilor austrieci, excluderea teritoriilor
non-germane din Imperiul Austriac şi unirea cu Germania. În centrul
identităţii austriece, potrivitul lui Schönerer se afla
„Volksgemeinschaft” –„neamul german”. Partidul Naţional German îşi are
originea în perioada de după războiul Austro-Prusac din 1866, soldat cu
semnarea Tratatuluid de la Praga, în urma căruia Austria a fost forţată
să părăsească Confederaţia Germană, unde jucase un rol dominant.
Naţionaliştii austrieci considerau Austria a fost exclusă pe nedrept din
Confederaţia Statelor Germane şi că ar trebui să revină. Punctul de
pornire a mişcării naţionaliste austro-germane reprezintă adoptarea
Programului de la Linz (1882), care se opune „slavizării şi
federalizării Imperiului Austriac” şi se pronunţă pentru „germanizarea
austriei”. Schönerer a fost unul din autorii acestui manifest. El afirma
că unitatea naţională nu trebuie să aibă ca fundament monarhia sau
religia, ci „sângele german” şi politica trans-naţională.
Conflictul dintre social-creştini şi
naţionalişti avea la bază şi dispute de ordin religios: dacă cei dintâi
pledau pentru un Imperiu catolic, cei din urmă se pronunţau pentru un
stat laic, după modelul promovat de cancelarul german Otto von Bismark.
Odată cu căderea dinastiei,
dezintegrarea imperiului şi desprinderea teritoriilor populate de
negermanici, austriecii s-au pomenit într-o situaţie foarte confuză: nu
aveau nici monarhie şi nici ţară cu care se identifice. Iată de ce cea
mai logică finalitate urma să fie unirea cu Germania, ţara cu care se
identificau cultural germanii din Austria.
Nimeni
nu lua în serios ideea că regiunile germanice ale fostului Imperiu
Austro-Ungar ar putea constitui un stat independent şi funcţional. Iată
de ce unirea era privită drept cea mai logică finalitate. În 1918
Adunarea Naţională Germano-Austriacă de la Viena proclamă „Republica
Germană Austria, ca parte componentă a Republicii Germane”. Politicianul
social-democrat austriac Karl Renner exclama atunci: „Suntem un singur
trib (Stamm) şi o singură comunitate de destin
(Schicksalsgemeinschaft)”. Ironia sorţii: anume el va fi cel care peste
câteva decenii va fi instalat de tancurile sovietice în fruntea unui
guvern la Viena şi va anula actul de unire a Austriei cu Germania.
Cu toate că astea, forţele Antantei,
care au ieşit învingătoare în primul război mondial, au interzis în 1919
prin tratatul de la Saint Germain unirea Republicii Germane Austria cu
Germania, temându-se de revigorarea Germaniei. Conform aceluiaşi tratat,
noua republică urma să-şi adopte numele oficial de „Austria”. În
continuare, lupta politică internă s-a concentrat pe două mesaje
politice antagoniste: social-creştinii susţineau necesitatea
construcţiei unei noi naţiuni austriece în jurul ideii „solidarităţii
civice”, care înlocuise ideea de monarhie, iar naţionaliştii insistau pe
un mesaj antisemit şi unirea cu Germania.
În
1933, cancelarul social-creştin Engelbert Dollfuss dizolvă parlamentul,
interzice activitatea Partidului Nazist Austriac şi instituie dictatura
personală (aşa-numitul “austrofascism”). Partidul Social-Creştin este
redenumit în “Vaterländische Front” (“Frontul Patriotic”), format în
rezultatul fuzionarii cu alte grupuri politice conservatoare, iar
rămăşiţele naţionaliştilor austrieci sunt absorbite de Partidul Nazist
Austriac.
Politica identitară a lui Dollfuss a
fost una destul de interesantă. În pofida politicii tradiţionale
social-creştine, el s-a grăbit să se distanţeze atât de „austrianism”
cât şi de „unionism”, considerând Austria drept un stat „mai germanic”
decât Germania şi mai bun decât un regim nazist, fără a iezita să
utilizeze, în acelaşi timp, nostalgia după trecutul habsburgic: a
adoptat vulturul bicefal în calitate de simbol naţional, imnul monarhic,
a reintrodus uniforma imperială şi a invitat familia monarhică să
revină în ţară.
La
25 iulie 1934, agenţii Partidului Nazist (aflat în afara legii), îl
asasinează pe Dollfuss. La 12 marie 1938, este organizat un referendum,
în cadrul căruia populaţia votează în favoarea unirii cu Germania. Noile
autorităţi germane au interzis utilizarea termenelor precum „Austria”,
„austriac”, fapt care a servit la revigorarea unor sentimente nostalgice
după independenţa Austriei.
Naşterea celei de-a doua republică şi a „naţiunii austriece”
Ideea unei „identităţi austriece”
separate a continuat să fie promovată de Partidul Social-Creştin,
grupurile monarhiste, precum şi de Partidul Comunist Austriac. Un rol
deosebit l-au avut comuniştii austrieci, care fiind imigraţi în URSS, au
determinat pe Stalin să respingă recunoaştere unificării Austriei cu
Germania de către Marea Britania şi SUA la conferinţa de la Moscova din
octombrie 1943. Sub presiunea Kremlinului, Londra şi Washingtonul au
acceptat documentul final în care se stipulează că „Austria constituie
un teritoriu ocupat de Germania nazistă”. Ulterior declaraţia de la
Moscova va fi considerată drept un „certificat de naştere a naţiunii
austriece”. Pe lângă aceasta, documentul presupune neutralitatea
geopolitică a Austriei şi pluralitatea lingvistică. După ocuparea Vienei
de către Armata Roşie, este numit un cancelar provizoriu – Karl Renner,
care a declarat nul actul de unire cu Germania şi proclamă
„restabilirea Republicii Austriece”. În anul 1955, autorităţile
austriece şi trupele aliate vor semna un tratat prin care se recunoaşte
independeţa Austriei (în condiţiile impuse de aliaţi) şi este încetată
starea de ocupaţie.
Din
1945, Partidul Comunist din Austria începe o campanile propagandistică
prin care încearcă să justifice independenţa Austriei. Aici a avut un
rol important ideologul de stânga Ernst Fischer. Pe celălalt spectru
politic, Alfred Missong fondează ziarul „Österreichische Monatshefte”,
organ al Partidului Popular Austriac (ÖVP), succesorul Partidului Social
Creştin, care încearcă să demonstreze dintr-o perspectivă monarhistă că
austriecii reprezintă o identitate separată de cea a restul germanilor.
Germania era asociată cu Prusia şi nazismul, iar oricine încerca să
reamintească de unitatea naţiunii germane era învinuit de simpatii
„naţional-socialiste”. Aparatul de stat, mass-media, mediul academic
s-au integrat plenar în procesul de „construcţie” a unei identităţi
„austriece”, descurajându-se orice manifestare a „germanismului”, care
era echivalat cu „otrocităţile nazismului”. Din 1945, pe plan
internaţional, guvernele Austriei s-au concentrat pe cultivare calităţii
de „prima victimă” a lui Hitler, motiv pentru care, ura faţă de
Germania a devenit o ideologie oficială a statului, în pofida faptului
că mulţi dintre politicieni austrieci vor fi suspectaţi de un trecut
nazist în perioada postbelică.
În unele momente, politica germanofobă
întrecea limitele penibilului. Spre exemplu, obiectul „Limba germană”
(Deutschunterricht) a fost înlocuit cu „politic corectul” „Lecţii de
limbă” (Unterrichtssprache). Cu toate astea, după declararea celei de-a
doua republică austriacă, 49 la sută din austrieci se considerau ca
fiind un popor aparte, în timp ce 46 la sută continuau să se identifice
drept germani, ceea ce a determinat statul să intensifice mecanismele de
„construcţie a unei noi identităţi austriece”. În anul 1989, în cadrul
unor sondaje de opinie, 78 la sută din austrieci au declarat că se
consideră o naţiune separată, 15 la sută au declarată că austriecii sunt
o naţiune în devenire, iar 4 la sută au negat existenţa unei „naţiuni
austriece”.
Sfârşitul
perioadei de ocupaţie a Austriei, prin care monopolul puterii politice
şi monopolul ideologic aparţinea celor două formaţiuni care aveau
„mandat” de la forţele de ocupaţie: Partidului Social-Creştin şi
Partidul Social-Democrat – ambele promotoare a unei „agende
austrianiste”, crează un context prielnic pentru revenirea în spaţiul
public a naţionalismului austro-germanic. O opoziţie faţă existenţa unei
„naţiuni germane distincte” a luat Partidul Libertăţii (FPÖ), înfiinţat
în 1956 de către naţionalişti germani, foşti nazişti, prin fuzionarea
Ligii Independenţilor (Verband der Uabhängigkeit) cu Partidul Liber. Ei
acceptau existenţa Austriei în calitate de stat independent şi suveran,
dar însistau pe apartenenţa austriecilor la spaţiul cultural german. În
viziunea lor, Austria este parte indenspensabilă a spaţiului cultural
german (Kulturnation), în timp ce aşa-numita „naţiune austriacă” nu este
decât o invenţie de după cel de-al doilea război mondial.
În august 1988, preşedintele FPÖ a
declarat că aşa-numita „naţiune austriacă” nu este decât o „mascaradă
ideologică”, pentru că fundamentul unei naţiuni nu poate fi decât limba
şi cultura etnică, ceea ce a trezit furia unei părţi a mass-media şi
unor lideri politici, care s-au grăbit să-l învinuiască de „fascism” şi
„neonazism”. Istoricul Max Riedlsperger evidenţiază că scăderea
numărului materialelor critice la adresa unei astfel de concepţii în
mass-media naţională, odată cu trecerea timpului, indică faptul că
societatea austriacă tot mai mult se obişnuieşte cu ideea apartenenţei
austriecilor la spaţiul cultural german. Se pare că astăzi austriecii nu
mai au niciun complex în a recunoaşte apartenenţa la spaţiul cultural
german, chiar dacă o mare parte a cetăţenilor preferă să se
autodefinească drept „austrieci”. Dacă anterior, respectându-se
tabuurile „corectitudinii politice”, era utilizată sintagma „limba
germană austrică”, astăzi în constituţia Austriei figurează fără niciun
fel de probleme sintagma „limba germană”.
„Naţionalismul austriac” astăzi
În perioada 1991-1992, Jorg Haider,
liderul FPÖ moderează mesajul pan-germanist, preferând lozinca „Austria
mai întâi de toate!”, centrat pe problema migraţiei. Astfel, FPÖ a
reuşit să combine naţionalismul pan-german cu patriotismul austriac.
În
anul 2000, FPÖ a reuşit să obţină 26,9 % din voturile alegătorilor,
ceea ce i-a permis să facă parte din guvernul Partidului Popular
Austriac (ÖVP), condus de Wolfgang Schüssel. Protestând faţă de coaliţia
dintre ÖVP şi FPÖ, Uniunea Europeană au blocat toate relaţiile cu
Austria, ceea ce a determinat demisia lui Haider din funcţia de
preşedinte a partidului, în locul lui fiind aleasă formal o colega a sa
de partid – Susanne Reiss-Passer. Unicul stat care a condamnat
intervenţia grosolană a Uniunii Europene în problemele interne ale
Austriei a fost Elveţia. Alte state care au ezitat să sancţioneze
Austria au fost Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, acestea au preferat
să păstreze relaţii bune cu venicul. Politica dictatorială a
Bruxellesului a avut ca efect sporirea sentimentelor eurosceptice: în
vara anului 2000, doar 34% din austrieci priveau pozitiv calitatea
Austriei de membru al UE. Acest lucru a determinat reviziunea atitudinii
austriecilor faţă de „Europa” şi ascensiunea sentimentelor
naţionaliste.
În 2005, în sânul FPÖ are loc o
scindare, din cauza scandalului provocat de întâlnirea prietenească a
lui Haider cu Sadam Hussein, în timp ce preşedintele FPÖ – Reiss-Passer
se afla într-o vizită oficială la Washington. Acest scandal este
speculat de unele grupări din interiorul FPÖ, în urma cărora
Reiss-Passer este demisă din funcţia de preşedinte. În urma acestor
evenimente, Haider înfiinţează “Alianţa pentru Viitorul Austriei” (BZÖ).
Noul preşedinte al FPÖ devine Heinz-Christian Strache. La 11 octombrie
2008, Jorg Haider moare într-un accident rutier. În acelaşi an, ambele
tabere naţionaliste acumulează 29 la sută din voturile alegătorilor,
ceea ce le permite să deţină o treime din mandatele legislativului
austriac. Conform sondajelor de opinie din ianuarie 2011, BZÖ împreună
FPÖ ar acumula 30,7 la sută din voturile alegătorilor (25% FPÖ, 10.7%
BZÖ), ceea ce demonstrează că partidele de extremă dreaptă devin tot mai
populare în Austria, mesajul „pan-german” fiind înlocuit cu ura faţă de
imigranţi şi politica Uniunii Europene.
Astăzi, în Austria conflictul dintre
identitatea de „german” şi „austriac” nu mai este prezent în dezbaterile
publice. Cu toate astea, societatea austriacă nu este departe de o
criză identitară, de care suferă o mare parte a naţiunilor în procesul
globalizării. Pe de o parte, Austria îşi erodează suveranitatea
naţională în favoarea Bruxellesului şi odată cu asta şi propria
identitate politică, pe de altă parte procesul imigraţiei popoarelor
non-europene determină apariţia unor conflicte civilizaţionale, care are
ca efect şi o redefinire a propriei identităţi reieşind din noile
contexte globale.
Concluzii
Din istoria Austriei, observăm că
existenţa crizei identitare de după destrămarea Imperiului Austro-Ungar
este determinată de lipsa unei „leitkultur” – a unei culturi dominante
în societate austriacă. Acest vid este determinat de trecerea de la un
model cosmopolit monarhisto-imperial, la un model al culturii naţionale
bazat pe o moştenire etno-culturală germană. Austro-germanii pur şi
simplu, se simţeau străini într-un stat care pretindea a fi
„multinaţional”. Noul stat austriac devenise captivul conflictului
dintre paradigma culturală şi cea politică, simţind o aparentă
contradicţie între a fi „austriac” şi „german”.
Revenire la o stare de echilibru a fost
posibilă doar după identificarea unei paradigme în care politicul şi
culturalul se completează reciproc. A fi „austriac” a devenit echivalent
cu a fi „german”, pentru că însăşi Austria a devenit un „stat german”
în sensul deplin al cuvântului. Acest lucru a fost posibil prin
respingerea modelului „multiculturalist”, recunoaşterea caracterului
german al Austriei şi consolidarea bazei instituţionale a statului, ceea
ce a determinat identificarea unor alte priorităţi în politica internă
şi externă. Practic, e vorba de modelul identitar propus în 1933-1934 de
către cancelarul Engelbert Dollfuss, doar că a fost nevoie de timp
pentru realizarea acestuia. De Octavian Racu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu