Triumful ideologiilor si diluarea specificului national?
Timpurile
din urmă, marcate de o decădere morală evidentă, de un declin cultural
şi educaţional îngrijorător, au adus, inevitabil, ignorarea identităţii
naţionale şi a liniilor de solidaritate din interiorul marii noastre
comunităţi. Captivi într-un prezent superficial, atenţi doar la
cotidianul perisabil şi la nevoile de bază, nu am observat că lumea din
jur s-a transformat decisiv. Şi nu în bine…
Nu doar un eurobarometru recent (2012)
ne atenţionează că românii uită pe zi ce trece cine şi ce sunt,
subţiindu-şi specificul identitar în magma globală, dar şi situaţiile pe
care le întâlnim zilnic în realitatea vie ne produc stupefacţie. Mai
ciudat este că, pe lângă eroziunea produsă natural de modernizare,
occidentalizare şi de explozia subculturii televizate, grupuri de
presiune hiperactive tind să schimbe, după chipul şi asemănarea lor,
matricea culturală şi psihologică a poporului român.
Schema este una facil de analizat pentru
că, la rândul ei, se bazează pe un clişeu interpretativ plin de
exagerări dar şi pe golurile culturale ale prezentului. Un prezent în
care cei mai mulţi români se superspecializează în computere, lasere,
medicină, administraţie, dar nu ajung să cunoască nici măcar abecedarul
valorilor propriei civilizaţiii. Aşadar, deconstruirea specificului
naţional se face în mod fals în numele europenizării şi modernizării
când, de fapt, cele trei dimensiuni nu doar că pot coexista, dar se şi
hrănesc reciproc, printr-un schimb fecund de idei. Apoi, planul naţional
este din start echivalat în mod abuziv cu planul naţionalist (cu
conotaţie negativă). Tot ce se încadrează în dimensiunea naţională –
reconstruirea identităţii la noile generaţii, specificul şi valorile
româneşti, sentimentul apartenenţei la comunitate, ideile culturale şi
educaţionale de consolidare a identităţii – este văzut printr-o prismă
negativă şi asimilat, în mod abuziv, cu păşunismul sau chiar cu
extremismul. Nu doar că a fi român, purtător de valori specifice, e
taxat ca fiind de modă veche, dar poate fi şi… antieuropean… şi poate
chiar antidemocratic (?!). Ataşând „naţionalul” în mod automat
„naţionalismului” nu doar că se face o devalorizare a termenului, dar în
mod nemeritat apare şi un transfer de ostilitate şi neîncredere dinspre
ultimul către primul.
Voci venite din diverse medii (politic,
intelectual) generează acest flux de idei care se infiltrează în
psihologia populaţiei telenovelistice, care locuieşte spaţiul numit
România. Grupuri mici, dar vocale şi bine plasate, contestă totul şi
difuzează scheme ale unei noi matrici culturale care, fără să aibă
neapărat un profil anume, aduce mai mult haosul şi neîncrederea de sine
în mioritica arie carpato-danubiano-pontică. Deconstruirea naţiunii
clasice ar trebui să fie însoţită de ridicarea unui contraexemplu
viabil, dar ceea ce ni se propune este de-a dreptul jalnic: o
predominanţă a ideologiilor (socialism, liberalism, doctrină populară)
şi o înlocuire a sâmburelui tare naţional cu o abstracţiune formată
dintr-un nou limbaj de lemn globalist, mixat cu un civism utopic, care
ar fi structurat pe vagi idei universale de justiţie, adevăr, ateism,
bună guvernare. Astfel vorbind, un şir întreg de valori tradiţionale
bine definite (familie, naţiune, creştinism, specific etnologic), care
s-au concentrat cu succes pe durata a secole într-o tipologie naţională,
ar trebui decupate, ciopârţite şi reînsăilate cu idealisme fără
substanţă care îşi au rădăcina în prejudecata că omul este bun, uniform
şi global de la natură.
Unii dintre membrii partidelor politice
se văd drept o elită meritocratică, ba, mai mult, drept piatra din capul
unghiului şi tind să spună că întreaga ţară se mişcă după voinţa şi
ideologia lor politică. Ar dori să schimbe totul în jur după nevoile lor
electorale şi ficţionale, să demoleze o comunitate spiritualizată
pentru a ne încadra în cohorte „de stânga”, „de dreapta”, „ de sus” sau
„de jos”. Uită, de fapt, că, în 22 de ani de guvernări „luminate”, ei
ne-au băgat în gaura neagră în care ne aflăm azi şi că 90% dintre români
îi detestă sincer.
În celălalt mediu, unii intelectuali,
deşi au o repulsie viscerală faţă de tiparul anterior, al „gândirii de
partid”, ajung la concluzii oarecum asemănătoare, dorind să construiască
o lume aseptică, unde „virusul” naţional să fie izolat şi unde utopiile
politice ar putea ţine loc de solidarităţi umane şi respect între
semeni. Ei vor să nu se murdărească de românitate, să declare trecutul
drept un eşec naţionalist, de la un capăt la altul, şi să construiască…
nici ei nu ştiu bine ce, dar să construiască ceva fără chip şi fără
suflet, doar din nuanţele cele mai uniformizante ale
liberal-democraţiei. Poate pentru că aşa a prezis Fukuyama… Fără a-şi
pune problema dacă ce li se potriveşte unora poate fi importat identic,
peste noapte, şi în curtea altora. Privind din alt unghi, am fi şi noi
curioşi şi am supune unei critici intelectuale echilibrate şi de bun
simţ un proiect al „concurenţei”, dacă ea ar putea emite un corpus nou,
diferit şi închegat de principii despre devenirea poporului român în
secolul XXI. Acţiunea exclusivă a demolării, care nu e însoţită şi de o
contra-ofertă intelectuală de valoare, este însă un semn de acţiune
vitriolizantă, cu aer rudimentar.
Recomandările şi precizările noastre ţin, în primul rând, de utilizarea respectabilă a conceptului de „naţional”,
diferit şi cu o acţiune totalmente aparte faţă de termenul
„naţionalism” (folosit mai des în actualitate cu sens de şovinism). Dacă
naţionalismului îi recunoaştem acea dimensiune militantă care a generat
în trecut atât efecte benefice (construirea naţiunii şi a statului
naţional), cât şi exagerări etnice şi derapaje politice, naţionalul
pluteşte încă serenic deasupra tuturor faţetelor acestei societăţi.
Naţionalul transcende ideologiile, coboară în fibra indivizilor şi a
comunităţii, modelează gândirea umană şi în mod fundamental nu are cum
să fie nociv, deoarece se bazează pe altruism şi pe dragoste de semeni,
pe responsabilitate faţă de comunitate şi pe acel principiu ultim: salus
populi suprema lex est. Binele naţional nu este nici unul socialist,
nici liberal şi nici creştin-democrat, aşezat doar în scheme doctrinare
înguste şi rigide, care acţionează cinic ca un pat al lui Procust, ci
este un set de idei şi politici adaptabile de la o epocă la alta, de la o
conjunctură la alta, care uzează de instrumente pe care le reclamă
uneori ideologiile politice secvenţiale. Deşi au o rădăcină semantică
comună, naţionalul nu e infestat niciodată de naţionalism şi reprezintă
partea viabilă, nobilă şi firească a naţiunii, care se regenerează şi se
readaptează mereu, luând forme diferite de la o etapă la alta.
Naţionalul şi naţiunea se condiţionează şi se îmbogăţesc reciproc, iar
aceasta din urmă, deşi la bază un construct imaginat, a generat efecte
concrete şi a modelat în adânc o comunitate care ar suferi traume
terifiante dacă ar dori să-şi deconstruiască propriul imaginar.
Întărim propunerea noastră prin exemple
credibile din moştenirea culturală comună. Teoreticieni ai naţionalului
au venit dinspre diferite ideologii, dar şi-au plasat ideile în nucleul
central al românităţii. Titu Maiorescu, Rădulescu-Motru, Mihail Ralea,
Mircea Vulcănescu, Constantin Noica nu doar că au reuşit să se plaseze
dincolo de junimism, ţărănism, socialism, naţionalism, dar au ţinut să
transmită generaţiilor viitoare conştiinţa unor valori transpartinice
care aparţin unui fond al marii comunităţi. Astăzi, ar trebui şi noi să
reînvăţăm să vorbim destins şi fără temeri despre specificul naţional
(aşa cum o fac polonezii, ungurii, francezii, germanii), despre
identitatea românească, despre un trecut poate tensionat, dar mereu
aflat în căutare de soluţii, şi despre idealurile unei naţiuni care încă
orbecăie în tranziţia post-totalitară. Nimic din ceea ce ne defineşte
nu este în mod apriori radical, desuet sau inhibitor pentru
europenitate, modernizare şi dezvoltare. Naţionalul este o matrice
culturală care acceptă înnoirea şi care reconciliază avantajos
specificul tradiţional cu unele din inovaţiile care vin dinspre lume. În
aceste condiţii, a declanşa isterii alarmiste mai mereu când se
vorbeşte de naţional denotă ori naivităţi intelectuale, ori angoase
personale, ori interese ciudate, hrănite cu rea-credinţă.
Nu doar că trebuie să facem permanent
dinstincţia între naţional şi naţionalism, dar trebuie să conştientizăm
că ideologiile, utopiile şi principiile care stau suspendate fără
rădăcini în lumea românească nu vor avea niciodată puterea să ne
unească. Reconcilierea după marile spasme politice postdecembriste,
depăşirea urii şi a faliilor interne, solidarizarea constructivă a
naţiunii pentru proiectele pe termen lung, se poate face nu doar mizând
pe doctrine rivale, puse în scenă de minţi radicale şi feţe televizate,
cu intoleranţă maximă, ci cu acel ceva spiritualizat, culturalizat, care
vine din adâncurile civilizaţiei noastre şi care transcende meschinele
rivalităţi ale prezentului.
Mai mult, naţionalul poate fi şansa de reuşită a civismului în România.
Tot ce s-a încercat până acum a fost minat de o lipsă cronică de
credibilitate. Asociaţiile civice au fost construite facţional, în
funcţie de ideologii şi interese politice, în funcţie de grupuri de
finanţare, şi din acest motiv au fost uşor permeabile la o critică
consistentă. Mai mult, fasciculele societăţii civile nu au avut
niciodată o dimensiune cât de cât demnă de luat în seamă, nu au căpătat o
acceptare naţională, un respect generalizat, şi au luat mai mult
conturul unor anexe ale principalelor partide, difuzând idei de casă ale
liberalilor, pedeliştilor, pesediştilor. De pe poziţii naţionale,
dezinteresate ideologic, se poate construi însă o mişcare civică cu
adevărat credibilă, care să aibă în vedere însănătoşirea generală a
societăţii şi nu doar propulsarea spre putere a unor facţiuni politice
ce visează numai la exploatarea resurselor statului în folos propriu.
Într-un fel, naţionalul ar veni cu doza reală de responsabilitate şi
seriozitate, fără a mima un interes general care să fie, de fapt, un
paravan al proiectelor particulare. De Paul Nistor – Rost Online
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu