Ganduri care dor...

 Îmi aduc aminte cum era înainte... cât de uşor puteam să spun "vă urăsc...", cât de repede puteam să mă enervez şi să arunc venin, iar în schimb nu primeam decât nişte ochi trişti şi capete plecate. Însă nici atunci nu mi se stingea răutatea...nu conştientizam...eram prea mică. Fiecare lucru mărunt prindea nişte cote maxime, pentru mine era important. De ce? De ce nu mă înţelege nimeni...mă întrebam eu pe atunci.

   Acum, mă întreb de ce? De ce nu i-am înţeles eu pe ei? Mă uit cu
   nostalgie cum trecerea anilor şi-a lăsat amprenta asupra lor, doar privirea este aceeaşi...privirea plină de căldură, care îmi dă putere, care îmi alină orice durere. Mă uit la ei, privesc în urmă şi mă întreb de ce? Suspin...aş da orice să reîntorc timpul...nu se poate. Şi totuşi ei nu sunt trişti, îmi surâd şi mă încurajează, îmi dau fără a cere...sunt un izvor nesecat de iubire.Este locul unde sunt primită cu braţele deschise şi cu lacrimi în ochi, indiferent de greşelile comise...indiferent de suferinţa ce am produs-o. Este locul unde sunt iubită necondiţionat. Şi totuşi vremea trece...
 Inima mi se strânge la gândul că mă voi întoarce într-o bună zi în acea casă ...şi canapeaua va fi goală, dormitorul pustiu, din bucătărie nu va mai ieşi miros înţepător de saramură, miros care odinioară îl uram...acum tânjesc să-l mai inspir. Mi se rupe sufletul când mă gândesc că nu-mi va ieşi nimeni în cale..în întâmpinare. Sunt gânduri care mă fac să mă zvârcolesc, să sufăr în tăcere ...sunt gânduri care dor. Sunt gânduri care mă fac să-mi promit că de astăzi le voi spune zilnic cât îi iubesc, să-i îmbrăţişez şi să le mulţumesc...să preţuiesc fiecare clipă alături de ei.
 
 De ce noi, oamenii, ne dăm seama atât de târziu ?
 
 Pentru cei care citesc acum...duceţi-vă să vă îmbrăţişaţi părinţii. Poate acum nu vă daţi seama cât de mult poate să însemne acest lucru...preţuiţi-i cât sunt...  pentru ceea ce sunt. Pentru că sunt părinţii noştri... Şi doare...doare tare  gândul că nu vor mai fi!