Dinamitare minaretelor dispretului

Cetatenii Elvetiei au votat ieri printr-un referendum impotriva constructiei de minarete pe teritoriul tarii. Gestul mi se pare cat se poate de firesc. Am vazut Occidentul in cateva randuri. Tarile acestea extreme de civilizate sunt intesate de musulmani. Germania are in posesie vreo trei milioane de turci. Franta bate recordul cu sase milioane de adepti ai Profetului. Cat despre numarul lor din Marea Britanie stiu cu siguranta ca e foarte insemnat. De-a lungul deceniilor, incepanad cam cu anii saizeci, tarile civilizate au fost invadate constant de o mare de oameni care nu au nimic de a face  cultural cel putin, cu tarile de adoptie, mai mult, care nu vor sa se supuna nici in ruptul capului unor minime reguli de trai. In vara lui 2007 , in Copenhaga, in fata primariei erau o mare de musulmani. Pe o scena uriasa  se produceau diversi artisti islamici care cantau muzica lor imbecila, asemanatoare manelelor tiganesti. Ii priveam cu ostilitate cum luasera in stapanire pentru cateva ceasuri, centrul  pitorescului oras nordic. Eram oripilat pe undeva, alaturi de fiicele mele care priveau si ele usor scarbite spectacolul inedit. Si daca eu eram asa, ma intrebam cum or fi fost bastinasii. Stiu ca si francezii au interzis iasmacul in institutiile publice de invatamant. Ca si acum in Elvetia, si atunci in Franta, organizatiile pacifiste ori partidele democratice au facut mare caz. Nu se poate, spuneau ele in numele unei libertati adesea prost inteleasa, ca lucrurile sa capete un asemenea aspect.  Invazia islamica nu se produce prin foc si sabie ci incetul cu incetul printr-o absorbitie masiva de imigranti aflati la marginea civilizatiei si cu mentalitati  medievale.  Marea Britanie ne-a mai amanat cu vreo doi ani libertatea de a munci pe teritoriul ei. In schimb, primeste  valuri de imigranti arabi, indieni, sri lankezi, ori pakistanezi sositi pe cine stie ce criterii de “discriminare” politica. Din randul lor se ridica incet dar sigur, noua generatie de tineri fanatici, paraleli cu educatia occcidentala si care mai devreme ori mai tarziu vor dinamita  statul condus de Majestatea Sa in insasi esenta lui.

Masura luata de Tara Cantoanelor la initiativa unei formatiuni politice radicale, mi se pare de bun augur. Protectia atat de clamata impotriva pericolului islamic e musai sa fie intarita fie si prin asemenea masuri ce par totusi firave. Sunt semnele unei tot mai acutizate stari de nelinistie generate de valul de islamizare, de paroxismul religios ce cuprinde incet dar sigur lumea musulmana. Teoria lui Huntington este, am sentimentul, din ce in ce mai bine reliefata de tot acest joc de-a soarecele si pisica dintre Orientul murdar, sarac si necivilizat si Occidentul cuprins de spleenul bunastarii si al libertatilor individuale. Pericolul  islamului isi arata fata hidoasa din ce in ce mai des si el trebuie plesnit peste bot  direct si fara menajmente prin masuri mult mai aspre decat interzicerea constructiei de turnuri de unde muezini barbosi sa-si ridice slavile lor asurzitoare spre Allah, cu speranta nedisimulata a spargerii vitraliilor catedralelor gotice vechi de o mie de ani.

Islamul bate cu lacomie la portile Occidentului care inca mai crede in puterea democratizarii unei lumi care nu are a face cu notiuni abstracte si pentru care Rousseau, Hume ori Hegel  sunt niste nume de care n-au auzit si nu vor auzi niciodata. Mai devreme ori mai tarziu, in cateva decenii de acum incolo, nu prea multe, conflictul mocnit si inca tinut in frau de autoritatile lumii civilizate, va izbucni cu asupra de masura, curprinzand in jocul sau mortal un univers ce va afla tardiv ca este pe cale de disparitie.