Abcesul, de Tudor Arghezi

Câtă vreme mocneşte mut, puroiul ia forme exuberante şi estetica lui de suprafaţă poate să înşele. Surâsul e inocent şi fraged, căutătura e îngerească, de lobul urechii diafane atârnă boaba de rouă a unui safir şi obrajii se leagănă între cercei, cu patru ochi deopotrivă de albaştri. Carnaţiile sunt spelbe. Colierul de perle încolăcit pe un grumaz alb, delicat, însă nu pare un şirag de bube, gata să spargă. Degetele lungi, trase prin fine inele, cu capetele roşii, încă nu pot să fie asemuite, când caută pe fundul poşetei, la teatru, ca într-un fibrom voluminos, ciubucul de sânge pentru buze, cu nişte viermi şi limbrici. Oglinda de buzunar pare lucidă şi neamăgită. Creionul de funingine vânătă, care face pleoapa mai lascivă şi adânceşte conturul, încă nu aduce aminte viitoarele goale orbite.
Mantaua Doamnei miroase iritant a bergamotă şi cade în falduri de blană dulce, în care suflul alege a cărare moale, răscolind nuanţe de parfum de alcov, păstrate în căldura încinsă între coapse. A fost vânată cândva în Alaska sau adunată, piele cu piele, prin zona toridă, tratată cu argăseli rafinate, de la 50 de cârtiţe sau şobolani de casă. Modelaţi de mâna unui expert pe silueta din limuzină, şoarecii au dat un animal feminin adorabil. Puful de pudră, cu care se maimuţăreşte gingaş într-o fărâmă de cristal, nici el nu cheamă reminiscenţa pulberei simbolice a ţărânei.
Ca o făgăduială de viitor sau ca o amintire, veche din generaţii, podoabele strălucite sunt adeseori din lanţuri. Timpul vă păstrează, poate, fără cutiile de catifea, Domnilor, catene masive. Ce ai la picioare, Domnule Director? Să mă ierţi, iarăşi m-am înşelat. M-a înşelat şi panglica de antilopă, de sub manşetă: în cătuşa ei bate inima unui minuscul ceasornic de aur încrustat.
Puroiul dă din când în când câte un abces, care nu mai poate fi ascuns în zibelină şi cosmetic.
Astupaţi focarele iute, că au crăpat. Încep să curgă şi put şi nu se ştie până unde se poate întinde duhoarea. Coptura se cheamă ieri nu ştiu cum, mâine întra-altfel şi azi Papazian. Ea e hrănită cu caviar şi şampanie originală. Un buboi de Anul Nou, unul de februarie, altul de mărţişor, pe lună un buboi, buboaiele nu plesnesc toate odată, ci pe rând şi câte unul.
Celelalte supurează în mister şi se tămăduiesc prin autovaccin, nu prin exterminare: ar fi imoral. Iau sânge de la tine şi-l transport pe mine, scot din fesă şi altoiesc la conştiinţă. Abcesul se resoarbe prin abces.

Publicat în Adevărul, 16 februarie 1947
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

P.S.: puteţi citi aici celelalte pamflete ale lui Arghezi postate pe acest blog. Merită!