In perioada asta, cand sarbatorile se apropie, cand oamenii parca sunt mai grabiti ca oricand...cand copii sunt nerabdatori, mie mi se face un dor nebun de ACASA. Ma duc acasa foarte rar si sincer de cele mai multe ori ma duc doar pentru ca ii e dor mamei de mine, ca eu nu prea am tragere de inima sa ma duc. Nu am prieteni acasa, am doar amici cu care nu ma simt bine si oricum dupa 3 zile ma plictisesc de mor acasa. Cartile pe care il joc cu tata, tenisul pe care il joc cu fratele meu cel mic...si acestea ma plictisesc dupa trei zile...vreau la Bucuresti
Dar cand incepe sa se vorbeasca de sarbatori, de familie, de iubire si liniste mi se face un dor nebun de casa. De mama. De tata. De toti ai mei.
Parca in momentele astea imi dau seama cat de mult conteaza ai mei pentru mine, ca oricat as vorbi cu ei la telefon asta nu suplineste faptul ca nu ne vedem luni intregi...ca oricate pachete ar trimite mama la Bucuresti, acum imi dau seama ca niciunul din ele nu compenseaza faptul ca uneori am nevoie sa stau cu ei, sa vorbim, sa ne plimbam, sa facem lucruri impreuna...
Si cu cateva zile in urma vorbeam cu unele dintre colegele mele, si-mi spuneau ca ele nu ar putea sa mai stea cu parintii lor, ca de cand au plecat de acasa relatiile lor s-au imbunatatit, ca se inteleg mult mai bine cu ei, ca nu se mai cearta si multe altele. Si mi-am dat seama ca si relatiile mele cu parintii mei s-au imbunatatit de cand am plecat eu in alt oras si mai departe. Si ma gandeam: oare s-au imbunatatit ca am plecat eu de acasa, asa cum zic fetele?" Nuuuuuuuuu. Categoric nu. S-au imbunatatit pentru ca m-am maturizat eu, pentru ca nu mai sunt adolescentul ala din liceu vesnic nemultumit si revoltat pentru ca mi se dadea ora sa vin acasa, ca trebuia sa stie unde plec cu cine si de ce. Ca nu prea ma lasau la multe chestii, ca eram fata:D:D:D...toate astea ma faceau sa cred ca parintii mei sunt rai si conservatori, acum vad toate astea altfel.
Pentru ei era normal sa faca asta, asa credeau ei ca ma educa, ca nu ma scapa din maini, asa credeau ei ca eu nu ma las de scoala, ca o sa fiu fetita care merge la olimpiade, care toceste si tot asa. Era un mod de a-si apara statutul dar in acelasi timp era si un mod de a-si arata lor cat de buni parinti sunt! Pentru ca notele mele bune si faptul ca aveam bun simt, toate astea plecau de acasa, desi eu stateam in camin din clasa a 9-a si daca vroiam puteam sa fac orice. Dar orice asta se facea doar in weekend cand eu nu ramaneam in camin - plecam acasa!!! Pffff ce uram chestia asta. Mi se parea fenomenal sa ramai in camin in weekend...ce copil prost eram!!!
Acum, m-am maturizat, sunt pe picioarele mele, parintii mei nu se mai impun, vorbesc cu ei orice si nici eu nu le mai reprosez nimic, si ma amuza teribil cand plec de acasa si tata imi zice "la ora 22 esti in casa!!!".....Evident ca nu se intampla asta...tata zice ca sa se simta el sigur ca mi-a zis....Replica mea este urmatoarea: "Nici nu ajung bine acolo, si trebuie sa plec..."...si intelege la ce m-am referit...(Si sa cresti 13 copii...e normala atitudinea tate..."la 22 esti in casa!"..abia la 20 de ani am inteles asta)...
Nu mi-as schimba parintii pentru nimic in lume, cred ca sunt parintii care mi se potrivesc si care ma inteleg cel mai bine!!!
ce frumos ai scris,mie mami si acum imi mai zice :"nu face aia,ca esti fata si iti sta urat";)) nu ca ar mai fi nevoie sa'mi spuna ce sa fac si ce nu ,dar ma tachineaza mereu:) si acum e pe langa mine si ma intreaba" da' cu cine tot vorbesti acolo toata ziua?":))
RăspundețiȘtergeredaca ii zic cu cine,ma pune sa va invit la mine sa vorbeasca si ea cu voi;))
RăspundețiȘtergere:))......da tare....venim...adica eu vin:D
RăspundețiȘtergerete tin minte;)
RăspundețiȘtergere