Eu si doua euri

Azi te-am visat. Era atât de real încât am vrut să-mi fug din sine. Zâmbeai. Mie nu-mi zâmbisei niciodată aşa. Am simţit o durere imposibil de localizat, şi totuşi cumva fizică, şi m-am trezit cu un nod în gât, ca şi cum m-aş fi chinuit prea mult timp să-mi înghit cuvintele pentru că n-avea cine să le asculte, şi o voce hârâită, răguşită, de parcă mă apucasem să zic mai multe decât ar fi trebuit, într-un timp foarte scurt, ca să compensez acum, când în sfârşit avea cine să mă audă, pentru tot acel timp în care îmi amuţise spiritul.

M-am trezit, cuprinsă în acelaşi timp de o dorinţă nebună de a fugi, de a fugi ca un renegat al propriei naturi, şi de o dorinţă nebună de a sta, cât mai nemişcată, ca să nu mă observe timpul că exist şi să mă uite. Voiam în acelaşi timp să-ţi strig să fugi, să fugi ca şi cum m-aş transforma ca un vârcolac în noapte cu lună plină, şi în acelaşi timp am vrut să te implor să mă legi de pat în lanţuri de vise pietrificate din trecut şi să ne iubim prozaic şi animalic până la ziuă, aşa cum mi-ar fi plăcut mie şi nu ţi-am zis niciodată.

Am vrut să vopsesc cerul altă culoare, ca să nu-mi mai pară reflectat prin ochii tăi de sticlă, de a căror privire golită de sens şi direcţie mă săturasem atât de tare încât mi se părea că nu mai ştiu să fiu eu fără ea. Să interzic toată muzica de linişte tensionată dintre două ţipete mute d-ale mele. Să îngrop cadavrele tuturor viselor pe care le-am ucis împreună, sau să te implor să mai învârti o dată Roata Haosului, în speranţa c-or să reînvie, chiar şi cu riscul că vor deveni un fel de Frankenstein al viselor şi se vor întoarce împotriva noastră să ne omoare, după ce vor fi ucis totul în jurul nostru.

Te-am visat, şi era atât de real încât mi-a fost frică să nu fii în adevăr în faţa mea, iar eu să nu stiu ce să-ţi zic ca să te determin să mă urăşti şi să-mi zici să fug sau ca să mă iubeşti şi să reuşeşti cumva să mă determini să stau.

Ieri mi-am văzut, prin trafic, printre cutii de conserve ce conţineau câte un om şi vreo duzină de vise de duzină, imaginea reflectată într-o vitrină de magazin Dior. Eram pe o motoretă neagră KTM LC4 plină de noroi şi îmi priveam reflexia cu „Dior” trecut peste ea ca o ştampilă, şi am ştiut că, acum, aia eram eu: o nebună cu mintea de foc pe care toţi cei din jur se chinuiau s-o supună canoanelor lor, şi am simţit cum mă arde locul unde îmi ştampilaseră ideile lor preconcepute, în speranţa că voi ajunge să mă integrez în ele.

Învaţă-mă să fugim împreună, să nu mai ştie timpul de noi şi eu să nu mai ştiu de mine, să mă las undeva în spate şi să nu ma mai aud cum zbier că vreau să fug, sau învaţă-mă din cărţi, de unde-oi şti şi tu, să mă ridic cu motoreta pe roata din spate, ca să pot să mă calc şi să fug singură, să mă las undeva în spate, moartă, să nu mă mai aud cum zbier că nu pot să fug.

Azi te-am visat. Era atât de real încât am vrut să-mi fug din sine.