Am mai povestit candva despre ea: o catelusa rasa comuna, un maidanez de treaba, dar care a devenit, in timp, cel mai iubit membru al familiei.
A fost crescuta intre noi de cand era sugar; incapea de minune in palma oricaruia dintre noi. Nu stia bine sa manance; hrana ei se rezuma la cateva picaturi de lapte lincaite de pe fundul unei farfurii.
Era jumatate cap... jumatate burta; aveam sa aflu mai tarziu ca burtica sa umflata era plina de viermi, care s-au eliminat curand. A fost hranita doar cu mancare curata, preparata in casa.
A crescut alintata de toata lumea. Era o jucausa plina de energie si personalitate; maraia ori de cate ori se simtea deranjata de ceva, aratandu-si coltii puternici. Manca orice, in special mancare gatita. Nu era pretentioasa, in general, desi era extrem de pofticioasa. Ori de cate ori vedea pe cineva mancand, vroia sa i se dea si ei, chiar daca mancase cu cateva minute mai devreme pe saturate; dealtfel, de multe ori ii erau de ajuns doar cateva imbucaturi, uneori nu mai mult de 1-2, maximum 3, pentru ca sa se potoleasca. Manca pana si dulciuri si fructe, era amatoare si de bere, pe care o savura alaturi de noi.
Avea un organism robust; multi ani facea si cate 2 randuri de pui pe an, pe care si-i crestea singura; dureroasa era despartirea de cei mici, atunci cand erau dati spre adoptie. Practic nu a fost bolnava aproape niciodata. Doar pe la un an si jumatate, cand avea doi pui mici, inca sugari, a facut o forma de jigodie de ti-era mai mare mila. Voma si diarea rebela combinata cu lipsa poftei de mancare au slabit-o mult, aducand-o la stadiul de "piele si os"; nu-si putea tine nici macar capul ridicat, abia se taraia prin curte. I se prescrisese 3 zile de injectii (antibiotice si vitamine); cu chiu si vai, cu urlete, i s-au facut primele doua injectii; dupa a doua intepatura, vazandu-se scapata din mainile noastre, s-a refugiat intr-un maldar de fiare vechi, nevrand sa mai iasa. Cand mama a vrut s-o scoata de acolo, pentru a incerca sa o hraneasca, si-a infipt coltii in mana ei, desi se iubeau nespus una pe alta; ca urmare, pentru mama a urmat o serie intreaga de... vaccin antirabic. Dealtfel, a doua zi, animalul a iesit singur din "adapost", manat probabil de foame; se pare ca tratamentul injectabil, desi incomplet, isi facuse totusi efectul. Si-a revenit pe deplin, traind multi ani dupa aceea.
A murit intr-un an, aproape de Paste; avea in jur de 12-13 ani. Nu mancase o saptamana, era din ce in ce mai slabita. Cred ca avea dureri din ce in ce mai puternice; o zi si o noapte inainte de a muri a tinut-o intr-un urlet, care a epuizat-o de toate puterile. Nu m-a durut simplul fapt ca a murit, ma asteptam sa o pierd intr-o zi, ci faptul ca a murit in chinuri. M-a surprins si atitudinea medicului veterinar, care, la solicitarile noastre de a-i curma suferintele, constienti fiind ca nu are scapare, a refuzat pur si simplu sa-i curme zilele, motivand ca misiunea sa de medic nu este sa ucida animale. Ca atare, pentru bietul animal a urmat o noapte si o zi de chinuri si de urlete de durere, fara a avea posibilitatea de a fi ajutat cu mai mult de o mangaiere. A murit, lasand in urma durere si lacrimi, pentru pierderea unui prieten de-o viata. A fost ingropata in zavoiul de pe malul raului, in mijlocul naturii pe care a iubit-o.
Se apropie curand a doua sarbatoare de Paste fara ea. O vedem in fiecare caine care-i seamana, de pe strada, din filme sau din reclamele tv. O vedem in pozele pe care i le-am facut.
Uneori am vrea sa adoptam un nou caine. Dar nu stiu daca am mai putea suporta, vreunul din noi, suferinta unei noi despartiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu