Cine e şeful la tine acasă?

Zi caldă de toamnă târzie. Mă întorceam de la şcoală cu mult iubitul meu 32, lume multă, ca întotdeauna. Şi, după cum e bafta mea, nimeresc lângă un pui de om însoşit de mama lui şi o prietena de-ale ei. Frumuşel foc puştiul şi..răsfăţat pe măsură. Aşa cum se pare că se cuvine, oamenii le-au făcut loc să şadă pe scaun. Chiar pe două. Bineînţeles, el pe unul, mama pe altul. Porneşte tramvaiul! Hâr Hâr Hâr! Nici nu ajunge la prima staţie, că s-a şi răzgândit copilul nostru: "Vleau să stau cu tine!". Se ridică mama, se aşează în locul indicat de copil (ferice de părinţii care ascultă de copii!). Hop! Băiatul îi sare în braţe şi începe şi se foieşte de colo colo. Ba pe spate! Ba în faţă! Ba se ridică! ba se aşează! "Nu mai vreau! Du-te la locul tău". Mama, surâzând nervos, îşi reia locul. Nici una, nici două, până la următoarea staţie, se plictiseşte copilaşul! Şi o ia la alrgata prin tramvai. Mama după el! Până la următoarea staţie, a reuşit să-l potolească! L-a aşezat în braţe, unde, bineînţeles, a reîncercat să se foiască. Mama încearcă să îl potolească: îi va cumpăra marea cu sarea, jucăria nu ştiu care... iar el a început să zbiere:
- "Eu sunt şeful, eu sunt şeful!"
- "Da, mami, tu eşti!"...zâmbind cârcotaş către amica ei.

IDEI
Nu am poate niciun drept să judec modul de a face educaţie al unor părinţi. În fond, este copilul lor, familia lor, alegerea lor. În schimb, formarea profesională şi ocupaţia pe care o am nu mă lasă să fiu imună la cele ce văd. Singura atitudine pe care o pot lua este aici, pe blog, sau în şcoală, când mă întâlnesc cu fel de fel de cazuri. Da, cunosc copii care au fost crescuţi cu ideea "Eu sunt şeful" bine implementată, încă din copilărie. Ajunşi la pubertate, adolescenţă, încep să prezinte forme de inadaptare şcolară şi socială, pentru că ştim cu toţii că putem fi şefi acasă, dar în viaţă, acest statut se câştiga nu numai prin răsfăţ. Este, într-adevăr, haios să vezi un puişor de om că este vioi, alintat..dar toate au o limită.
Cred cu tărie că un copil trebuie tratat ca un copil, nu ca şeful casei, cel care conduce după bunul lui plac. Copilul trebuie învăţat regulile jocului vieţii. Trebuie să înveţe să accepte norme şi valori extrinseci, căci viaţa nu ne cocoloşeşte deloc. Or, imaginaţi-vă copilul crescut în puf dând piept cu greutăţile vieţii.
Nu de puţine ori am auzit părinţi spunând: "Nu ştiu ce să-i mai fac!" Şi mai grav, de faţă cu copilul spune asta! Nimic mai greşit de atât. Copilul nu trebuie să simtă slăbiciunea părinţilor. O va lua ca pe o victorie. Oricât de greu ar fi, cu ajutor, soluţia trebuie găsită: în mod raţional, fără nervi, fără violenţă.
Pe de altă parte, este imperios necesar ca un copil să aibă modele, să le urmeze, să fie ghidat de o persoană matură, să ştie că e cineva este "boss" acasă, acesta fiind adultul. Toate acestea pentru sănătatea sa socială ulterioară, la "ieşirea" din microsocietatea familială şi la intrarea în societatea adevărată!