"Urca pe un munte inalt " Isaia

Suie-te pe un munte înalt. Isaia 40:9




Cunoaşterea noastră despre Christos seamănă cumva cu escaladarea unuia din munţii din Wales. Când îl priveşti de la poale, ţi se pare o nimica toată: muntele este însă de două ori mai înalt. Dacă îţi petreci toată viaţa pe vale, nu vei vedea decât pâraiele care coboară în cascade la picioarele muntelui. Urcă-te pe primul dâmb care îţi este la îndemână, şi vei vedea toată valea întinsă la picioarele tale. Urcă mai sus, şi vei vedea întreg ţinutul, într-o privelişte care îţi va bucura sufletul. Urcă încă şi mai sus, şi scena se va mai lărgi, până când vei ajunge în vârf, şi vei vedea estul, vestul, nordul şi sudul; întreaga Anglie se va întinde la picioarele tale. Colo vei vedea o pădure dintr-un ţinut îndepărtat, poate la două sute de kilometri, şi dincolo marea, şi mai încolo şerpuirea argintată a unui râu şi coloanele de fum dintr-un mare oraş, sau catargele corăbiilor odihnindu-se în port. Toate lucrurile acestea te vor încânta, şi îţi vei spune: „nu mi-am imaginat niciodată că aş putea vedea atâtea minunăţii de aici". Viaţa creştinului este la fel. Când primim credinţa în Christos, ÎI vedem foarte puţin. Dar, cu cât urcăm mai sus, cu atât vedem mai mult din frumuseţea Lui. Insă cine ar putea spune că a ajuns în vârf? Cine a cunoscut toate înălţimile şi adîmncimile iubirii „lui Christos, care întrece orice cunoştinţă" (Efeseni 3:19)? Bătrânul Pavel, albit de vreme şi necazuri, tremurând în temniţele Romei, a avut dreptate să spună „ştiu în cine am crezut" (2 Timotei 1:12), fiindcă, pentru el, fiecare experienţă a fost ca urcarea unei culmi, fiecare încercare a însemnat o escaladare, iar moartea 1-a condus chiar în vârf, de unde a văzut toată credincioşia şi dragostea Celui căruia îi încredinţase sufletul. Urcă, prietene, pe un munte înalt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu