Facturi neachitate

Facturi neachitate






Un mare latifundiar din Irlanda, în acelasi timp un crestin devotat, a tinut odata o predica originala si impresionanta oamenilor care lucrau pe mosia lui.



Într-una din zile a pus în locurile principale ale domeniilor sale afise cu urmatorul text:



„Lunea viitoare între orele 10-12 ma voi afla în biroul vilei mele de la tara. În timpul acela sunt hotarât sa achit toate datoriile pe care muncitorii de pe mosia mea le au. Aduceti cu dumnevoastra toate facturile neachitate!“



Zile la rând, acest anunt a fost un subiect de comentarii pentru muncitori. Peste tot se vorbea de aceasta oferta neobisnuita. Unii o socoteau drept o propunere neinspirata, naiva. Altii ziceau ca „aici este ceva la mijloc“, altii erau de parere ca mosierul ar fi înnebunit de-a binelea, caci cine a mai auzit vreodata, ca un om cu judecata sanatoasa sa faca asemenea oferte de binefacere.



Când sosi ziua stabilita, nenumarati oameni se îndreptara spre biroul mosierului. La ora 10, în fata biroului era adunata o adevarata multime de oameni. Exact dupa un minut, latifundiarul împreuna cu secretarul sau sosira cu masina si, fara a scoate un cuvânt, intrara în birou, dupa care închisera usa. Oamenii de afara începura o discutie aprinsa: „Sa fie ceva la mijloc sau nu? Sa fi luat în serios anuntul sau vrea sa-si bata joc de noi? Poate ca vrea sa-i duca de nas si sa-i umileasca pe aceia care în mod cinstit îsi vor prezenta datoriile.“ Altii, la rândul lor, amintira ca semnatura lui proprie se afla sub anunt. Desigur, nu va abuza de propriul sau nume, ca sa se faca nedemn de încredere pentru totdeauna.



În felul acesta se scurse o ora, fara ca vreun om sa fi intrat pentru a-si prezenta facturile neachitate. Daca vreunul sfatuia pe un altul ca totusi sa încerce sa intre, acesta primea raspunsul: „Eu nu am asa mari datorii ca tine... Eu n-am nevoie... Încearca tu mai întâi...“ Si asa se scurgea timpul pretios.



În cele din urma se facuse ora 11:30, când o pereche de oameni vârstnici, care locuia la hotarul cel mai îndepartat al mosiei, se apropie de biroul mosierului. Batrânul tinea în mâna o legaturica de facturi. Cu vocea tremurânda întreba pe un oarecare: „Este adevarat, vecine, ca mosierul plateste toate facturile celor ce vin acum la el?“ Dar raspunsul dispretuitor suna: „Pâna acum nu a platit nici una!“ Un altul adauga: „Eu cred ca totul este numai o sarlatanie!“



Când cei doi batrâni auzira aceste vorbe, li se umezira ochii de lacrimi, iar femeia zise ca pentru sine: „Si noi credeam ca este adevarat, ne bucuram ca putem muri fara datorii.“



Se întoarsera sa plece necajiti, când cineva le striga: „Înca nu a încercat nici unul. De ce nu intrati? Daca va va plati factura, sa veniti repede afara si sa ne spuneti ca sa intram si noi!“ Atunci, cei doi îl luara pe mosier pe cuvânt si cu sfiala deschisera usa si intrara în birou. Acolo li se spuse: „Bun venit“. Ca raspuns la întrebarile îngrijorate, daca anuntul este adevarat, secretarul raspunse: „Credeti ca domnul mosier v-ar putea însela? Dati-mi toate facturile neplatite!“ Ei le prezentara pe toate. Secretarul aduna sumele la un loc si primira un cec semnat de mosier. Cu inima saltând de bucurie, au vrut sa paraseasca biroul, dar li s-a spus: „Va rog, mai ramâneti aici înca putina vreme, pâna ce biroul se va închide la ora 12.“ Ei raspunsera ca afara asteapta multi sa li se spuna ca oferta este adevarata. Mosierul însa ramase la hotarârea sa si spuse: „Dumneavoastra m-ati luat pe cuvânt si ati intrat. Si cei de afara trebuiau sa faca acelasi lucru, daca voiau sa le fie platite datoriile.“ Asa treceau pretioasele minute. Multimea de afara se uita nelinistita spre usa. Nici unul nu îndraznea sa apese pe clanta usii si sa intre, cum au facut cei doi batrâni. În fine, la ora 12 fix, perechea de batrâni iesi cu fetele radiind de bucurie. „Si-a tinut cuvântul?“, întreba multimea pe cei doi. „Da, uitati-va, aici este cecul pretios ca aurul curat!“ „De ce nu ati venit imediat afara, ca sa ne spuneti si noua?“ „Mosierul ne-a rugat sa asteptam înauntru, pentru ca si voi trebuia sa-l credeti pe cuvânt si sa intrati tot asa cum am intrat si noi.“



Scurt timp dupa aceea, iesi si mosierul urmat de secretarul sau si se grabira spre automobil. Au fost asaltati de catre multime; oamenii întindeau spre ei facturile neachitate. Unii strigau nerabdatori: „Nu vreti sa ne achitati si noua datoriile, cum ati facut cu cei doi?“ Dar în timp ce se urca în masina, mosierul se mai întoarse o data spre oameni si le spuse: „Acum este prea târziu. Ati avut prilejul si suficient timp. Eu v-as fi achitat toate datoriile, însa nu m-ati crezut.“



Apoi folosi ocazia pentru a compara evenimentele din dimineata aceea cu modul în care oamenii nesocotesc oferta lui Dumnezeu, si anume de a li se ierta pacatele, daca se refugiaza la Isus Hristos cel rastignit si înviat. Da, Isus este singurul Domn si Mântuitor care poate sa plateasca si sa stearga pacatele omenirii.



El îi avertiza pe oameni cu seriozitate sa nu fie asa de nebuni sa refuze oferta mare a lui Dumnezeu si sa piarda timpul care trece asa de repede. Cred ca oamenii mosierului au înteles predica atât de sugestiva. Dar cuvântul mosierului, chiar daca acesta a fost un om cinstit, a ramas un cuvânt al unui om.



Cu cât mai grav este când nu te încrezi în Cuvântul Lui si dispretuiesti oferta Lui, când critici Cuvântul Sau sau nu vrei sa crezi ca Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca aceasta te incomodeaza! Isus Hristos a spus despre astfel de oameni: „V-am spus... si nu credeti“ (Ioan 10.25). Ce trista constatare, care îi priveste pe toti scepticii, pe toti criticii si tagaduitorii lui Dumnezeu, însa si pe cei nepasatori deopotriva! „Nu credeti!“



— Crezi tu Cuvântul Sau?

Un comentariu: