Salutul Black Power – Momentul in care spiritul radical al anilor ’60 a eclipsat Jocurile Olimpice
16
octombrie 1968, Ciudad de Mexico. Americanul Tommie Smith câştigă proba
de 200 de metri din cadrul Jocurilor Olimpice, cu un nou record
mondial, 19,83 secunde, fiind urmat de australianul Peter Norman şi de
un alt atlet din Statele Unite, John Carlos. La festivitatea de
premiere, cei doi sportivi americani de culoare au protestat împotriva
discriminării rasiale la care erau supuşi în propria ţară, având şi
susţinerea tacită a medaliatului cu argint. Un gest care a rămas printre
cele mai controversate din istoria Olimpiadelor şi care a oferit una
dintre imaginile simbol ale secolului trecut.
În momentul în care a început intonarea
imnului Statelor Unite, Smith şi Carlos au lăsat capul în pământ şi au
ridicat în aer pumnul, ambii purtând câte o mănuşă neagră. Salutul Black
Power. Ca urmare a gestului lor, cei doi au fost obligaţi să părăsească
Satul Olimpic, iar reacţiile au fost în cea mai mare parte negative.
Vom reveni aici, dar să vedem mai întâi de unde a început totul.
Atât Tommy Smith, cât şi John Carlos
erau membri ai Olympic Project for Human Rights, o organizaţie
studenţească non-violentă, care a luat naştere la iniţiativa
profesorului Harry Edwards, la San Jose State University. Scopul său era
acela de a aduce în atenţia opiniei publice rasismul din sport. În
1988, New York Times Magazine scria despre Edwards că „este genul care
îi provoacă pe alţii să acţioneze. Este un reformator, nu un
revoluţionar”. Într-adevăr, puţini sunt cei care au făcut atât de multe
pentru conştientizarea problemelor rasiale din sport. Tot el a avut
ideea unui boicot al atleţilor de culoare la Jocurile Olimpice de la
Ciudad de Mexico.
Propunerea a fost făcută „pentru anii în
care am ţinut în spate Statele Unite prin succesele noastre şi cu toate
acestea, relaţiile inter-rasiale sunt parcă mai rele decât au fost
vreodată. Este vremea ca oamenii de culoare să stea drepţi şi să refuze
să fie folosiţi ca nişte animale, doar pentru ceva mai multă mâncare de
câini”. Boicotul s-a bucurat şi de susţinerea lui Martin Luther King,
care i-a întâlnit pe Edwards şi Carlos cu câteva zile înainte de a fi
asasinat, în aprilie 1968. Un eveniment care venea să completeze un an
ce părea apocaliptic, din cauza uciderii lui Robert Kennedy, a
revoltelor studenţeşti din Paris sau a violenţelor în care sute de
studenţi mexicani au fost masacraţi cu câteva săptămâni înainte de
debutul Olimpiadei.
În cele din urmă, ideea boicotului nu
s-a materializat, dar mai mulţi atleţi de culoare şi-au exprimat
susţinerea pentru OPHR, iar unii dintre ei au decis să protesteze
separat. Printre ei, Smith şi Carlos, ambii susţinând de-a lungul anilor
că au avut ideea salutului Black Power, ceea ce a dus la un mic
conflict între ei. Mai mult decât atât, în memoriile sale, scrise
alături de Dave Zirin, John Carlos a lăsat de înţeles că nu a fost în
niciun moment interesat să câştige medalia de aur: „Înaintea cursei,
mi-am spus că nu voi încerca să mă întrec cu Tommie pentru primul loc.
Mă aflam acolo pentru ceea ce avea să se întâmple după cursă”. Totuşi,
recent, cei doi foşti atleţi au recunoscut că totul fusese plănuit între
ei cu câteva zile înainte.
Iar acum ne întoarcem pe 16 octombrie
1968, înaintea festivităţii de premiere. Într-unul din vestiarele
Stadionului Olimpic, Smith şi Carlos discutau despre ceea ce urma să se
întâmple. Alături de ei, Peter Norman, un sprinter australian alb, care
se clasase pe locul 2, cu un timp de 20,06 secunde, record al ţării sale
şi în prezent, şi care, în calificări, bătuse recordul mondial,
menţinând astfel suspansul în privinţa deznodământului probei. Atletul
de la Antipozi a aflat ce puneau la cale americanii şi, oarecum
surprinzător pentru ei, s-a implicat.
Însă gestul lui Norman nu era deloc surprinzător, el criticând de mai multe ori politica Australia Albă (interzicerea imigraţiei persoanelor care nu erau albe) şi
împărtăşind idealurile celor care îi fuseseră adversari. De altfel, în
momentul în care Carlos a descoperit că îşi uitase mănuşile negre,
australianul a fost cel care a sugerat ca cei doi americani să împartă
perechea lui Smith. Nu s-a mulţumit cu atât şi a făcut rost de la Paul
Hoffman, membru al echipei americane de canotaj, activist OPHR, de o
insignă a organizaţiei, pe care a purtat-o pe podium.
Tommie Smith şi John Carlos au intrat pe
stadion fără a fi încălţaţi, purtând doar şosete negre, primul având şi
o eşarfă neagră în jurul gâtului. Simbolul sărăciei populaţiei
afro-americane, dar şi a mândriei de a fi negru. Lordul Burghley, pe
numele său David Cecil, al şaselea Marchiz de Essex, fost campion
olimpic la 400 de metri garduri în 1928 la Amsterdam şi membru al CIO, a
fost cel care a înmânat medaliile. Britanicul a observat faptul că cei
doi americani purtau mănuşi, dar nu a dat prea mare importanţă acestui
lucru. Mai târziu, când a fost întrebat, a spus: „Am crezut că s-au
rănit la mână”.
Apoi
imnul Statelor Unite a început să se audă de la staţia de amplificare a
arenei. Ca la un semn, Smith şi Carlos au ridicat pumnii în aer şi au
lăsat capul în pământ. Sursele diferă în privinţa reacţiei publicului.
S-a scris despre un murmur prelung al tribunei, despre huiduieli sau
despre faptul că gestul a trecut oarecum neobservat. John Carlos însă
îşi aminteşte perfect momentul: „Dacă închid ochii, încă pot simţi focul
acelor zile. Iar dacă îi deschid, încă văd acel foc în jurul meu. Nu
mi-a plăcut felul în care era lumea şi cred că încă este nevoie de
anumite schimbări în privinţa felului în care este lumea”.
În momentul în care cei trei au coborât
de pe podium şi au părăsit arena, au fost huiduiţi, iar la conferinţa de
presă Tommie Smith s-a dezlănţuit: „Când câştig, sunt american, nu un
american negru. Dar dacă ceva nu merge bine, sunt numit «Negro». Suntem
negri şi suntem mândri de asta. America Neagră va înţelege gestul
nostru”. S-a înşelat, nu l-a înţeles. Sau, mai bine spus, nu toată
America Neagră a făcut-o. Dar, până la problemele de acasă, Smith şi
Carlos au fost nevoiţi să facă faţă furiei din Ciudad de Mexico.
Iniţial, delegaţia americană a remis un
comunicat oficial în care se preciza că „oficialii aveau cunoştinţă de
ceea ce doi atleţi intenţionau să facă şi este de aşteptat să nu se ia
nicio acţiune împotriva lor”. Totul s-a schimbat însă în momentul în
care preşedintele CIO, Avery Brundage, un cunoscut simpatizant al
nazismului, a intervenit, iar forul mondial i-a acuzat pe medaliaţii de
la 200 de metri de „o încălcare deliberată şi violentă a principiilor
fundamentale ale spiritului olimpic”. Riscând excluderea tuturor
sportivilor de la Olimpiadă, conducătorii delegaţiei americane au
schimbat tonul şi şi-au cerut scuze pentru „un gest care încalcă
standardele de bază ale sportivităţii şi bunele maniere”.
Lui Smith şi Carlos le-au fost date 48
de ore pentru a părăsi Satul Olimpic, Hoffman având aproape aceeaşi
soartă, pentru faptul că i-a dat insigna lui Norman, însă a fost salvat
doar pentru că tatăl său era un respectat judecător şi bun prieten cu
mulţi dintre oficialii americani. Când s-au întors acasă, cei doi atleţi
americani au descoperit că protestul lor nu a avut impactul pe care şi
l-ar fi dorit. „«Mai rapid, mai sus, mai puternic» este motto-ul
Jocurilor Olimpice. «Mai nervos, mai dezgustător, mai urât» este o
descriere mai bună pentru scenele de la Ciudad de Mexico”, a scris Time,
în timp ce Associated Press a vorbit despre „o demonstraţie bizară”.
Foarte puţine au fost vocile care le-au luat apărarea sportivilor de
culoare.
Şi asta nu a fost tot. Atât Smith, cât
şi Carlos şi-au găsit cu greu de lucru pentru a-şi putea întreţine
familiile. Căsătoria lui Smith s-a destrămat, soţia lui Carlos s-a
sinucis. Ambii au primit mai multe ameninţări cu moartea. Dovezile de
susţinere au venit tot din Mexic, acolo unde protestele sportivilor de
culoare au continuat, deşi mai reţinut. Ba mai mult, ştafeta feminină de
4×100 de metri a dedicat medalia de aur câştigată celor doi.
Celălalt atlet prezent pe podiumul de la
200 de metri, Peter Norman, a suferit de asemenea pentru susţinerea lui
Smith şi Carlos. Văzut ca un om-problemă, Norman a fost ostracizat în
propia ţară. Deşi a continuat să fie cel mai bun sprinter al Australiei
şi era clasat al cincilea în lume pe 200 de metri, nu a fost lăsat să
participe la Olimpiada din 1972, de la Munchen. Pentru prima oară în
istoria Jocurilor, australienii nu au avut niciun sprinter la cea mai
importantă competiţie a lumii.
În 2000, când Jocurile Olimpice s-au
desfăşurat la Sydney, Peter Norman a fost singurul medaliat olimpic al
Australiei care nu a fost invitat să participe la ceremonia de
deschidere. A fost însă primit cu braţele deschise de delegaţia Statelor
Unite, marele Michael Johnson strângându-i mâna şi numindu-l „eroul
meu”.
Patru ani mai târziu, nepotul lui
Norman, Matt, a început să lucreze la documentarul „Salute”, ocazie cu
care toţi cei trei protagonişti ai momentului de la Ciudad de Mexico
s-au aflat în aceeaşi cameră şi au povestit ce s-a întâmplat în acea zi.
În 2006, Peter a apucat să vadă rezultatul final şi se pregătea pentru a
merge în Statele Unite, unde ar fi trebuit să participe la un tur de
promovare al filmului. Din păcate, nu a mai apucat, murind din cauza
unui atac de cord. Tommie Smith şi John Carlos au călătorit la Melbourne
pentru a-i aduce un ultim omagiu celui care le-a fost prieten ş care
„nu a ridicat pumnul, dar a dat o mână de ajutor”.
În ceea ce-i priveşte pe cei doi
americani, „achitarea” lor a început în anii ’80, odată cu numirea lui
Carlos în comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice de la Los
Angeles. Un prim gest de reparaţie morală pentru nedreptatea de acum 44
de ani dintr-o serie care a culminat cu dezvelirea unei statui de
aproximativ 7 metri în campusul Universităţii din San Jose, acolo unde
au studiat şi s-au antrenat, care surprinde gestul de la Ciudad de
Mexico.
Un monument care nu lasă pe nimeni să
uite povestea unor sportivi care şi-au pus în joc carierele pentru
idealurile în care au crezut. De pe Antena 3
Mi se pare ca e vorba de razism,sincer ti-o spun, nu mi se pare prea amuzant.
RăspundețiȘtergereInsa sper sa ma insel...
Tocmai acesta este subiectul, atunci aparut pentru prima data salutul. Numai bine, Odorica
RăspundețiȘtergere