“Mi am isprăvit alergarea” (2 Timotei 4:7)


Alergarea pe care Dumnezeu ne-a pus-o înainte este rareori uşoară. Alergarea necesită dedicare. James MacDonald spune: “Am trăit destul ca să cunosc bărbaţi şi femei ale căror vieţi au fost dedicate lui Dumnezeu în urmă cu câţiva ani, dar care de atunci s-au abătut de pe cale … au rătăcit … şi-au pierdut tânjirea după Dumnezeu. Teama de a nu le călca pe urmă mă bântuie … şi pe tine ar trebui să te bântuie …



Credincioşia umblării mele cu Dumnezeu depinde de disponibilitatea mea de a sta în relaţie cu El.Nu vreau să pierd niciodată interesul pe care măreţia Lui îl are pentru viata mea şi privilegiul de a-l sluji până în ziua în care voi fi primit în prezenta Lui. Această pasiune mă obligă. Mă face să rămân onest şi smerit … ultimul lucru pe care doresc să-l fac este să mă târăsc spre linia de sosire ca un creştin învins, căzut de pe cale sau mai rău – să abandonez cursa înainte ca viata mea să se încheie. Vreau să trec de banda de la sosire cu braţele sus, cu fata spre soare”.



Pavel a spus: “Mi-am isprăvit alergarea … De-acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da”. Să remarcăm că acest curaj, plus răbdare, plus credincioşie egal răsplată. Fotograful Jacob Riis a spus: “Când nimic nu pare să ajute, mă duc să mă uit cum un tăietor în piatră loveşte în ea, poate de o sută de ori fără ca măcar o crăpătură să se vadă. Totuşi, la a o sută una lovitură, se va desface în două şi ştiu că nu ultima lovitură a produs ruptura, ci toate loviturile dinainte”.



Cuvântul lui Dumnezeu este “ca un ciocan care sfărmă stânca” (Ieremia 23:29). Aşadar, “[ţine] sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să [te poţi] lăuda că [n-ai alergat] … în zadar” (Filipeni 2:16).