Acesta
este “călcâiul lui Ahile” în mişcările naţionaliste, indiferent de ţara
în care activează. Aceasta este sursa dezbinării şi de multe ori
originea neputinţei lor.
La un nivel conştient sau mai puţin
conştient, naţionaliştii îşi aşteaptă “Unsul”. Aşteaptă un lider
providenţial, care să le arate calea şi să îi conducă în luptă. Trebuie
să recunosc, că într-o anumită măsură şi eu mi-aş dori ca acesta să
apară, dar mai ales să îl recunoaştem, înainte de a-l face cu ouă şi cu
oţet, aşa cum obişnuim să facem cu liderii naţionalişti.
Întrebarea este, ce facem, dacă Mesia nu
apare? Sau nu va apărea în curând? Îi lăsăm pe comuniştii, care ne
conduc, să triumfe? Lăsăm toată şleahta politică, care ne vinde şi ne
cumpără după bunul plac, să îşi facă de cap? Renunţăm la luptă?
Al doilea pericol este tentativa de
transformare a unor lideri capabili în ceea ce ei nu pot să fie. Din
dorinţa de a avea un conducător providenţial, încercăm să transformăm
lideri capabili în ceva ce ei nu sunt. Din dorinţa de a avea un “Ales”
transformăm manageri capabili ai mişcărilor naţionaliste în mai mult
decât pot fi, numai pentru a-i înfiera ulterior că nu sunt “Mesia”.
Aceasta duce la diviziuni şi deziluzii, la certuri între acei militanţi,
ce susţin în fond aceleaşi idei. Acest tip de atitudine alimentează
orgolii individuale şi îndeplineşte dorinţele tuturor celor ce îşi
doresc dispariţia gândirii naţionale şi înlocuirea ei cu jugul
internaţionalismului.
Soluţia? Ar trebui să renunţăm, la
dorinţa lăuntrică după un „Mesia”. Ar trebui să înţelegem că putem juca
doar cu cărţile, ce ni se oferă. Ar trebui să începem să ne aşteptăm la
mai puţin din partea liderilor mişcărilor naţionaliste şi să ne aşteptăm
la mai mult din partea celui ce ne priveşte în fiecare dimineaţă din
oglindă. Ar trebui să acordăm o valoare mai mică orgoliilor şi una mai
mare valorilor, care ne ghidează.
Acel conducător mesianic este într-o
mică măsură în fiecare dintre noi, iar suma noastră este suficientă
pentru victorie. Nu liderul contează, ci munca fiecărui militant, munca
fiecărui naţionalist, pentru că obiectivul este cel, care contează. De Remus Radoi – Agonia Natiunii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu