SEPARATISMUL trimite Europa inapoi in Evul Mediu
Catalani,
scoţieni, flamanzi… Europa de Vest cade din ce în ce mai mult pradă
separatismului. Pentru eseistul bulgar Ivailo Ditchev, sub pretextul de
a-şi apăra identitatea, noii naţionalişti se retranşează precum boierii
feudali în spatele bunăstării lor economice.
Pentru a înţelege mişcările separatiste europene din ultimii 20 de ani, aş propune să facem următoarea simulare.
Lansăm ideea unei autonomii substanţiale
a Sofiei, capitala Bulgariei, pentru a o detaşa într-un final de restul
ţării. În acest scop, mobilizăm o ceată de istorici prezentabili pentru
mass-media întru a dovedi – de exemplu – rădăcinile celtice ale
oraşului, căzut pradă dominaţiei invadatorilor nordici, vinovaţi pentru
masacrul a mii de creştini paşnici şi nevinovaţi. Istoria este bogată,
şi cuprinde din belşug subiecte care pot fi folosite. Independenţa
Sofiei faţă de restul ţării, mai puţin dezvoltat din punct de vedere
economic, ar duce automat la o creştere a prosperităţii cetăţenilor săi –
de la un venit pe ţară de 37% din media europeană, acesta ar trece la
70%, iar măsluind cumva excluderea cartierelor de romi din calcul, chiar
la 100%! Nu ne-ar mai rămâne decât să ne proclamăm capitala
“Luxemburgul din Balcani”. Floare la ureche!
La fel, dacă oraşul München ar
întreprinde, într-o bună zi, să se scuture de “jugul” nemţesc, idem
pentru Londra. În acest caz, veniturile locuitorilor lor ar ajunge la
cifre astronomice: 300% din media UE pentru primii, până la 600% pentru
cei de-ai doilea!
O sete de independență interesată
Ce-i poate împiedica pe bogaţi să se
libereze de povara concetăţenilor lor mai săraci? Să ne amintim că, la
căderea Imperiului Otoman, Balcanii au fost adânciţi într-o criză de mai
multe decenii. De-a lungul secolului al XIX-lea, de exemplu, economia
Greciei a fost pusă sub perfuzie de marile bănci internaţionale – exact
ca astăzi. Din ruinele imperiului austro-ungar s-a înălţat o mică ţară
agrară, provincială şi folclorică – Austria. În vremurile splendorii
lor, aceste entităţi posedau largi teritorii controlate de guvernul
central – o sursă de materii prime şi de mână de lucru care consuma la
schimb produsele industriei. Un schimb care necesita o doză bună de
solidaritate: bogaţii consacrau o parte din venitul lor pentru educarea
viitorilor angajaţi, pentru a construi drumuri, pentru a apăra graniţele
ţării. Toate acestea nu mai sunt valabile astăzi: dacă Sofia şi-ar
declara independenţa, ea nu ar mai avea astfel de preocupări. Economia
este acum globală, iar securitatea este asigurată de către NATO. Oraşul
îşi va putea cumpăra roşiile mai degrabă din Izmir (Turcia) decât din
Plovdiv (sudul Bulgariei), şi îşi va putea angaja conducătorii de
tramvaie din New Delhi în loc de Vidin (nordul Bulgariei).
Construcţia identitară, oricât de
fantasmagorică ar fi ea, îşi are doza de importanţă – desigur. Dar ea
este mai ales o unealtă în lupta pentru putere şi resurse economice.
Spre deosebire de Sofia, Catalonia are cu adevărat o istorie milenară, o
cultură şi chiar şi o limbă proprie. Dar argumentul cel mai serios al
partizanilor independenţei rămâne faptul că regiunea sus-citată este cu
mult mai bogată decât restul Spaniei: separatiştii câştigă simpatia
alegătorilor datorită acestui refuz de a plăti pentru ceilalţi. În
comparaţie, separatiştii basci, care nu ezită să recurgă la forţă şi
teroare, par să fie mai îndârjiţi în lupta lor împotriva Madridului. Şi
totuşi independenţa lor pare mai îndepărtată decât cea a compatrioţilor
lor catalani pentru simplul motiv că sunt mult mai săraci. Acelaşi lucru
în Scoţia, care se pregăteşte să organizeze în doi ani un referendum
asupra independenţei sale. Şi acolo avem o istorie veche, diferenţe
culturale şi daune ale imperialismului britanic – pe scurt, întregul
arsenal identitar necesar pentru a sprijini această mişcare separatistă.
Dar oare această dorinţă de independenţă ar fi la fel de puternică dacă
nu s-ar fi descoperit în Marea Nordului rezerve de petrol capabile de a
face din Scoţia o a doua Norvegie – o ţară care, de altfel, refuză cu
încăpăţânare să adere la UE? În comparaţie, naţionalismul irlandez este
mult mai străvechi, şi chiar sângeros. Dar majoritatea irlandezilor de
Nord s-au dovedit de mai multe ori a fi potrivnici independenţei lor.
O logică neoliberală distrugătoare
Flamanzii din Belgia îşi cer de asemenea
independenţa, din cauza sărăcirii compatrioţilor lor valoni, din anii
1970. Poate că singurul lucru – pe lângă rege, bere şi fotbal – care
face că această mică ţară simpatică mai există încă, este oraşul
Bruxelles, pe care cele două entităţi nu reuşesc să şi-l împartă.
Altminteri, procesul de descompunere este foarte avansat şi majoritatea
belgienilor pe care-i cunosc s-au obişnuit cu ideea că ţara lor va
dispărea într-o bună zi. Naţionalismul corsican, mult mai zgomotos, are
în schimb mult mai puţine şanse de izbândă, fiindcă este mult mai puţin
probabil că populaţia insulei de frumuseţe (unde sunt incendiate în
fiecare vară vile ale unor “intruşi” francezi ) va renunţa la
generoasele subvenţii şi avantaje acordate de Franţa.
Cum se face că Europa de Vest cade la
rândul ei pradă separatismului şi dezintegrării care a cotropit estul
continentului? Trebuie oare căutat motivul în politica iresponsabilă a
regionalismelor propovăduită de UE? Această politică fusese menită să
slăbească statele-naţiune în favoarea Bruxelles-ului. Ideea nu a reuşit,
fiindcă statele au fost într-adevăr slăbite, dar Bruxelles a fost
slăbit şi mai tare.
Pentru mine, principalul motiv al
dezintegrării teritoriilor naţionale este logica neoliberală potrivit
căreia profitul economic imediat rămâne criteriul unic şi universal. Şi
astfel o ţară, regiune sau chiar un oraş se iau drept întreprinderi şi
acţionează în mod egoist pe piaţa mondială. Aspectul vizibil al acestui
proces este împuternicirea discursului identitar, care devine mai
agresiv, sau chiar cu tendințe fasciste. Britanici din ce în ce mai
anti-europeni, germani care nu doresc să plătească pentru mişmaşurile
grecilor… Noul naţionalism este defensiv, şi, dincolo de simboluri,
exprimă dorinţa unui mic grup de bogaţi de a se retranşa în spatele
zidurilor castelului, lăsându-i pe ceilalţi în plata Domnului. Ca în
Evul Mediu…
Desigur va mai curge încă multă cerneală
pe aceste subiecte. Dar nu trebuie să uităm învăţăturile Istoriei: în
timp ce Europa se întoarce la feudalism, marile imperii au vântul în
pânze. A fost odinioară cazul cu Poarta Mare, astăzi este vremea Chinei
şi a Statelor Unite ale Americii. De Ivailo Ditchev – PressEurop
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu