Vasile Marin, “Extremism de dreapta”: “Miscarea Legionara absoarbe si anuleaza atat liberalismul, cat si socialismul” (Document istoric)
“EXTREMISMUL
DE DREAPTA”. Eticheta ticluită în hrubele masoneriei, sera ocultă a
răsadurilor democrate, a fost pusă în circulaţie de rotativele presei
din strada Sărindar. Cu popularizarea ei s-au angajat: militanţii
diversiunii naţionale, toleraţi şi stipendiaţi de regimul demo-liberal;
oamenii de bună credinţă; şi canaliile frontului
mason-comunist-democrat. (…)
Prin angajarea organizaţiilor naţionale
revoluţionare în cadrul acestor formule, se urmărea compromiterea
acestora sub diferite aspecte.
În principal, diversiunea sistematic întreţinută servea următoarele scopuri:
1. Să înglobeze sub
aceeaşi firmă, pentru a provoca confuzie, forţe politice distincte şi ca
structură, şi ca ideologie şi ca spirit, cum ar fi de pildă Garda de
Fier şi L. A. N. C.;
2. Să timoreze pe
cetăţenii care s-ar decide să militeze în rândurile frontului
revoluţionar, asupra cărora cuvântul «extremism» ar opera în dublu sens:
a) prin influenţa peiorativă a termenului însuşi, care poartă în el rezonanţa extremismului comunist, şi
b) etichetaţi «extremişti»,
cetăţenii terorizaţi de consecinţe vor da înapoi pentru a nu suferi
rigorile vindictei statului demo-liberal, atotputernic încă în compartimentele politicii alimentare;
3. În sfârşit, prin
expresiunea «de dreapta», perfid colportată, scopul urmărit era să
prezinte acţiunea legionară drept o mişcare reacţionară, de la care să
se îndepărteze atât masele muncitoreşti, educate până acum de
funcţionarii revoluţiei în ideologia «stângii», cât şi intelectualii cu
antipatii mic-burgheze, pentru care iluzia libertăţii din regimul
democrat a fost luată, de mulţi dintre ei, drept o realitate. (…)
Toţi adversarii noştri de rea credinţă,
flancaţi de cireada oamenilor politici educaţi în şcoala
parlamentarismului, caută activ să prezinte acţiunea noastră ca pe o
mişcare de extremă dreaptă, o reacţiune «albă», o formă de
contrarevoluţie mic-burgheză şi – mai ales – în slujba «capitalismului».
Este o calomnie calculată căreia timpul şi forţele nebiruite ale legionarilor, nu vor întârzia să-i pună prompt capăt. (…)
Existau o «dreaptă» şi o «stângă» în
adunările suverane ale democraţiei, în care unii apărau autoritatea
absolută şi instituţiile unui trecut injust, iar alţii se declarau gata
să moară pe altarul libertăţilor individualismului anarhic.
Dar noi nu putem fi nici la
dreapta, nici la stânga, pentru bunul motiv că Mişcarea noastră
îmbrăţişează întregul plan al vieţii naţionale, nediferenţiată în
structura ei; Mişcarea noastră organizează, în aceeaşi măsură, atât
autoritatea, cât şi libertatea. (…)
Deşi nu înţelegem să paralelizăm
lumea socială cu cea organică, totuşi pentru precizarea noţiunilor în
joc, mi-aş permite să amintesc că fiinţa omenească trăieşte şi se
dezvoltă în acelaşi spirit unitar care exclude, pentru perfecta
funcţionare a organismului, orice dezvoltare a uneia dintre părţi în
detrimentul altora. După cum nu se acordă nici o importanţă mai
mare sau mai mică unora dintre organele simetric distribuite de
divinitate, organe care nu pot avea interese potrivnice – ar fi absurd!
-, tot astfel o colectivitate, care fiinţează în sentimentul unei uniuni
politice şi sociale cu legi proprii şi superioare intereselor de
fracţiuni, nu se poate eticheta parţial, fără ca prin aceasta să nu-şi
pună în primejdie propria sa existenţă.
Îmbibată de dinamism, Mişcarea noastră e revoluţionară. Ea promovează spiritul creator în toate domeniile vieţii publice şi e sincer refractară atitudinii conservatoare.
Ea organizează cucerirea viitorului, cu participarea tuturor categoriilor productive ale naţiunii şi nu prezintă o reacţiune spre trecut.
Pe planul politic, prin această putere nouă de creaţie, Mişcarea Legionară absoarbe şi anulează atât liberalismul, cât şi socialismul.
Susţinută de ideologia faptei, Mişcarea Legionară revoluţionează concepţia de viaţă a naţiunii, care trece de la arta oratorică la arta construcţiei sub toate formele, cum scria Georges Valois.
Mişcarea aceasta este naţională şi socială în acelaşi timp. Ea luptă
împotriva internaţionalismului orchestrat de lojile masonice şi de
sinedriile ovreieşti şi promovează realizarea maximă a potenţelor
naţionale, cu participarea tuturor straturilor sociale. (…) Am sunat mobilizarea colectivităţii româneşti! (…)
De totdeauna, guvernarea unei naţiuni s-a făcut în două moduri (G. Valois):
1. Sau Statul face alianţă cu poporul pentru a-i reduce şi supune pe cei puternici disciplinei naţionale şi sociale;
2. Sau Statul se aliază cu oligarhia – în epoca modernă, plutocraţia – pentru a menţine naţiunea în dependenţă.
Prima politică ar putea fi considerată ca
o politică de «stânga» – deci proprie democraţiilor; secunda ar fi o
politică «de dreapta», proprie regimurilor absolutiste şi arbitrare.
Să continuăm lecţia noastră pentru şcoala
de adulţi politici nărăviţi în ţarcul iudeo-masono-democrat şi, luând
ca îndreptar cele două principii de politică generală expuse mai sus, în
acord cu cele mai noi metode de pedagogie experimentală, să procedăm,
pentru ilustrarea celor teoretizate, la exemplificări.
Pentru generoşii apologeţi ai
democraţiei, ca şi pentru profeţii din valea Sărindarului, Franţa este
prototipul Statului democrat «de stânga», Italia şi Germania – fasciste –
odioase regimuri, «de dreapta», Rusia Sovietică – organizaţie statală
de -«extrema stângă», iar România, în forma ei actuală, o dulce
democraţie stropită cu apa de flori a «stângii», înzestrată cu vot
universal, constituţie «belgiană» şi partidism parlamentarist.
Ce se petrece în Franţa «de stânga»? Ne-o
spune tot Georges Valois, în acord cu toţi gânditorii politici de
acolo, confirmat de Charles Maurras care desparte demult «Franţa reală»
de «Franţa legală»:
«Sub numele de democraţie parlamentară, noi avem domnia puterilor banului, dirijată de un fel de guvern al bancherilor».
Mai este necesar să insistăm asupra
exactităţii acestei situaţii? Nu credem; s-au însărcinat faptele însăşi.
De ani de zile, Franţa republicii a treia, Mecca democraţiei
«radicale», trăieşte sub comanda bancherilor afacerii Panama, iar aşii
vremurilor mai noi se cheamă: Oustric, Sacazan, Stavisky, Levy-Dubois.
În serviciul lor, slugi devotate, reprezentanţii «ţării legale», graţie
dinamului electoral pus în mişcare de esenţa arginţilor, se află toată
turma radical-aocialistă: Raoul Peret, Raynaldy, Rene Renoult, Dalimier,
Camille Chautemps et Co.; întreg regimul parlamentar «ou, mieux,
pourrimentaire», cum ar spune «oribilul reacţionar» Leon Daudet.
Şi iată cum, încadrată în principiul
nostru general aşezat la început, Franţa capătă, în sensul însuşi al
terminologiei adversarilor de rea credinţă, cea mai patentă etichetă «de
dreapta».
Dar Italia, creatoarea ordinii fasciste, proclamată de iudeo-democraţi ca o bestială organizaţie «de dreapta», cum ne apare în lumina principiilor stabilite mai sus?
Ne-o spune cel mai autentic reprezentant
al ei, Mussolini însuşi, care, la pag. 138-139 din cartea Mi E. Ludwig,
«Entretiens avec Mussolini*, declară:
« – Noi avem despre naţiune o concepţie
sintetică şi nu analitică. Noi suntem ca în Rusia – «extrema stângă» –
sensul colectiv al vieţii; acest sens noi dorim să-l întărim în paguba
vieţii personale…»
Da, iată ce vrea să facă fascismul din
masă: să organizeze o viaţă colectivă, să trăiască, să muncească, să
lupte în comun, într-o ierarhie, fără a fi o turmă.
Şi mai departe, la întrebările puse de E.
Ludwig, pentru a i se preciza diferenţele care există între cele două
regimuri, Mussolini răspunde (pag. 165):
« – Diferenţe?
Noi avem proprietate privată, Ruşii nu.
Noi am supus capitalismul unui control, Ruşii l-au suprimat.
La noi partidul depinde de guvern, dincolo este invers.»
« – Partidul şi guvernul» spune Ludwig
«sunt reunite în persoana Dvs. Era la fel şi cu Lenin!» “Şi este cu mult
mai mult acum cu Stalin, ale cărei puteri asupra partidului depăşesc cu
mult pe ale lui Mussolini”, adăugăm noi.
« – Nu neg asemănările.» Şi apoi: « – Noi
ne asemănăm cu ei în tot ceea ce este negativ. Noi şi Ruşii suntem
contra liberalilor, democraţilor, parlamentarilor!»
Şi acelaşi Mussolini, şeful unui
regim de «extremă dreaptă», spune brutal unei delegaţii de patroni,
veniţi să expună starea precară a afacerilor lor şi obligaţia în care se
găseau de a nu mai putea conduce exploatări insuficient remuneratorii: «Dacă închideţi uzinele, eu deschid închisorile.»
În vremea aceasta, marea
democraţie americană, la ordinele temuţilor regi ai oţelului, ai
automobilelor ori ai nasturilor, îneacă în sânge muncitorii la San
Francisco, la Detroit sau la New York.
Iar dacă păşim între hotarele României de coloratură democrată, atât de scumpă scrutătorilor şi brăniştenilor scoborâtori din Dragoş-Vodă (notă: Branişte şi Scrutator erau pseudonimele a doi ziarişti evrei din perioada interbelică),
vedem că Statul, aşezat pe instituţiuni de «stânga» – sufragiu
universal, libertăţi şi parlament – la ordinele plutocratici autohtone
şi internaţionale, zdrobeşte cu patul de armă pe invalizii de război,
calcă în picioarele cailor congresele învăţătorilor rămaşi pe drumuri,
trimite plumb în gurile flămânde şi în trupurile istovite ale
muncitorilor de la Lupeni şi Griviţa, întoarce baionetele ostaşilor
asupra studenţimii care, purtată de mistica naţionalistă, merge să pună o
cruce pe lespedea de la mormântul Eroului Necunoscut, şi leagă în
lanţuri de ocnaşi braţele viguroase ale unui tineret educat în şcoala
generoasă a constructivismului. (…)
«Stânga» şi «dreapta»? Unde sunt? (…)
Mişcarea Legionară este o concepţie totală a vieţii naţionale. (…)
În lupta noastră noi voim să
construim autoritatea, Statul, pe nevoile poporului întreg, pentru a-l
apăra şi conserva împotriva dominaţiei şi exploatării practicate de
clicile pluto-democrate şi condiţionăm de această dualitate, de această
alianţă Stat – Naţiune, durata şi tăria oricărui stat.
Generoşi şi înţelegători, nu vom căuta
însă să exasperăm cu totul pe adversarii noştri, demontându-le complet
legenda pe care ne-au făurit-o; cu spirit împăciuitor declarăm aci că
vom adopta şi noi terminologia atât de scumpă lor, de «dreapta» şi
«stânga». Dar nu acum! Ci în ziua Judecăţii de pe urmă. Articol scris de fruntaşul legionar Vasile Marin şi publicat în Revista AXA, Nr.21 din 1933
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu