Arta conducerii politice la romani
Românii
nu trebuie să caute în istoria altor popoare modele pentru a vedea cum
trebuie condusă bine o ţară. De altfel, e şi greu, ca să nu zic riscant,
să faci asemenea importuri. Pentru că specificul unui popor sau al unei
civilizaţii e determinat de o mulţime de factori naturali,
instituţionali, legislativi şi, nu în ultimul rând, religioşi, factori
care diferă sensibil de la o ţară la alta, cel puţin în Europa. Pentru
noi rămâne suficientă oprirea fie şi asupra unui singur model autohton
de guvernare, care a sintetizat grandios experienţa politică şi
militară, morală şi religioasă a lumii în care a trăit domnitorul Neagoe
Basarab.
De la urcarea lui Neagoe pe tronul Ţării
Româneşti s-au împlinit anul acesta 500 de ani, iar canonizarea sa de
Biserica noastră a avut loc în anul 2008, cu zi de prăznuire în 26
septembrie.
Desigur, nu se pune în articolul de faţă
problema întoarcerii la organizarea statală a Ţărilor Române din a doua
jumătate a mileniului trecut, ci de a vedea concepţia unui om de stat
şi de cultură excepţional, chiar dacă medieval, vizavi de supuşii săi şi
de conducătorul lor.
“Toată lumea stă înaintea lui Dumnezeu
ca o picătură ce atârnă pe streaşină”, îl citează domnitorul Basarab pe
Sfântul Ioan Gură de Aur. Atunci când vrea să vorbească despre puterea
conducătorului politic, Neagoe Basarab se întoarce la finitudinea
condiţiei umane. Începe aşadar cu sfârşitul pământesc al omului, ca nu
cumva domnul, stăpânitor vremelnic, să fie furat de măreţia pe care i-o
conferă funcţia sa în stat. Iată ce îndeamnă în partea I a Învăţăturilor
către fiul său Teodosie marele domnitor: “Câţi aveţi în mână cârmuire
şi putere asupra oştenilor (supuşilor, n.n.) priviţi în morminte şi
temeţi-vă de Dumnezeu şi vă cutremuraţi; (…) veniţi să vedeţi acolo –
cel ce a fost odată împărat, vezi-l numai oase, vezi-i cumplita
înfăţişare şi spune: Care este împărat? Care oştean? Care este domn? Sau
care sărac? Care tânăr? Care bătrân? Care arap? Care frumos la
înfăţişare? Oare nu vei spune: Nu sunt toate praf, nu sunt toate fum?
Unde este omul cel plin de vise? Iată, este ţărână, căci tot ţărână a
fost!”
Cine ignoră acest fapt şi se nevoieşte să dobândească peste măsură putere şi să adune avere multă şi-a pierdut mintea.
“Spre deosebire de Machiavelli care
trăise în umbra principilor, scrie profesorul Dan Zamfirescu în studiul
său dedicat lui Neagoe Basarab şi culturii româneşti din epoca
Renaşterii, autorul Învăţăturilor către fiul Theodosie este Principele
şi vorbeşte ca atare. Ceea ce impresionează la domnitorul român este,
aşadar, arta cuceririi sufletelor. Grija pentru sufletul omului, pentru
inima lui, pentru demnitatea lui ne uimeşte pe noi, cei de azi, şi ar
trebui să dea de gândit celor ce conduc un popor: “Căci inima omenească
este ca şi sticla; dacă se sfărâmă sticla, nimeni nu mai poate s-o
dreagă”.”
“Înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră sunt numai de la Unul Dumnezeu…”
Omul cu nevoile sale este centrul
cugetării religioase, morale şi politice a domnului. Iar raportul
acestuia cu Dumnezeu este astfel realizat încât nimic din credinţa
creştină nu-i apare ca piedică în calea manifestării sale, ci
dimpotrivă, legătura lui cu Dumnezeu exprimă mijlocul suprem al
împlinirii omenităţii sale.
Ceea ce impresionează pe oricine
parcurge Învăţăturile lui Neagoe Basarab – afirmă profesorul Zamfirescu –
este credinţa în puterea pe care o conferă celui ce optează pentru ele:
valorile creştine şi valorile etern-omeneşti: binele, dreptatea,
adevărul, respectul pentru om şi demnitatea lui.
Pentru Neagoe Basarab, acestea nu sunt,
cum vor deveni pentru lumea modernă, impedimente sau iluzii de care un
politician “realist” nu trebuie să se împiedice: “Fătul meu, eu te voi
învăţa de unde este înţelepciunea şi sfatul, şi toată tăria noastră care
sunt în această lume: numai de la Unul Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu,
care a fost şi fiul Fecioarei. Că eu, fătul meu, când vreau să fac vreun
lucru înţelept sau vreo vitejie, sau fie şi vreo supunere, întotdeauna
cer să-mi fie întărire Dumnezeu şi preacurata lui Maică”.
Luând modelul împăratului Alexandru cel
Mare, care i-a răspuns lui Aristotel că “prin trei lucruri a biruit
lumea toată, întâi cu cuvântul adevărat, al doilea cu judecata dreaptă,
al treilea cu mâna întinsă, căci n-a strâns avuţie, ci a miluit slugile
şi oştenii”, domnitorul român adaugă şi credinţa în Hristos: “Din fire
fiind creştini, se cuvine să îndeplinim aceste trei lucruri (enumerate
mai sus, n.n.) şi încă să mai adăugaţi fapte bune, pe care le iubeşte
Dumnezeu. Iar El va înălţa numele voastre cu slavă în viaţa aceasta, şi
nu numai în viaţa aceasta, ci şi în împărăţia cerească va odihni
sufletele voastre, împreună cu cei drepţi”.
Omenia – valoare politică şi morală supremă
Umanismului apusean pe care-l găsim în
forma lui cea mai reprezentativă în operele lui Erasmus de Rotterdam şi
Machiavelli, Neagoe Basarab nu-i opune – afirmă profesorul Zamfirescu –,
ci-i juxtapune omenia românească în chip de valoare politică şi morală
supremă. “Omul este ca şi porumbelul: unde află porumbelul hrană multă,
acolo şi fuge. Aşa este şi omul: unde află un domn bun şi darnic, cu
avuţie, acolo se adună oamenii să se hrănească. De aceea, te sfătuiesc
fiul meu, mai întâi să nu uiţi niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că
frica lui Dumnezeu este mumă tuturor binefacerilor şi îndreptărilor.”
Echilibrul pe care ca domnitor e necesar
să-l păstreze între cei conduşi dezvăluie cititorului Învăţăturilor lui
Neagoe un caracter puternic, ferm, dar în acelaşi timp de o atenţie şi
delicateţe pentru fiinţa umană, lucru pe care nu-l găsim nici la Erasmus
de Rotterdam în opera Educaţia unui principe creştin.
“Şi pe tine te-a ales Dumnezeu – îi
scrie Neagoe fiului său –, ca să te cunoască toţi că tu eşti ales de
Dumnezeu să le fii lor stăpân şi păstor bun, ca să paşti turma lui
Hristos fără părtinire. De aceea şi tu, dacă eşti vrednic, încă
rânduieşte-ţi turma, ca să nu fie unii graşi, iar alţii să moară de
foame, ci să măsori tuturor la fel, fiecăruia după lucrul său şi
fiecăruia după cum îi este slujba, aşa să-i fie şi dulceaţa.”
Sfântul Neagoe Basarab a reuşit să
definească – subliniază Dan Zamfirescu – pentru întâia oară omul politic
român în ipostaza sa ideală, aşa cum se făurise în creuzetul unei
frământate istorii, şi cum fusese întruchipat de câteva figuri
monumentale ce deţinuseră prim planul scenei politice şi militare a
Europei Centrale şi Sud-Estice Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare.
Dintre acestea, ultima îi fusese
contemporană lui Neagoe şi în lumina ei se născuse şi crescuse până la
vârsta deplinei bărbăţii.
Dacă pentru omul antic morala şi
politica nu se separau niciodată, între timp, lucrurile s-au mai
schimbat. Concepţia occidentală, aşa cum apare la Machiavelli, în care
politica este total separată de alte categorii, deoarece ea scapă
moralei, s-a dovedit catastrofală. Avea să o consemneze şi Montesquieu
în lucrarea sa, “Scrisorile persane”: “Suveranul, curtenii şi un mic
număr de persoane particulare stăpânesc toate bogăţiile, în timp ce toţi
ceilalţi gem, trăind într-o cumplită mizerie”. “Politica fără morală
ne-a condus la dezastrele secolului al XX-lea. În consecinţă, legătura
dintre morală şi politică va fi cheia secolului al XXI-lea”, scria
filosoful şi jurnalistul francez Jean François Revel. De Augustin Păunoiu - Ziarul Lumina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu