In ce an s-a nascut Isus ????

În ce an s-a născut Isus?

  Teme: Biblic, Istorie.
          

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Editura Sapientia

La început, era Roma
Când s-a născut Isus, nimeni nu-l aştepta. Deşi venirea sa a fost anunţată de secole de către profeţi, dorită cu nelinişte de popor şi de conducătorii Israelului, nu a atins nici măcar nivelul unei ştiri care să merite înregistrarea. După moartea sa, primii creştini nu s-au îngrijit să verifice data zilei sale de naştere, fiind angajaţi în predicarea împărăţiei pe care el a întemeiat-o. La aceasta s-au dedicat total de-a lungul secolelor, fără să se intereseze de detaliile istorice ale vieţii sale.
Între timp, ce calendar foloseau miile şi miile de creştini care, de-a lungul secolelor, au îmbrăţişat credinţa? Deoarece erau inseraţi în Imperiul Roman, care impunea structurile şi normele obişnuite de viaţă, ei urmau acelaşi calcul folosit de Roma în toată aria de influenţă a guvernării sale. Sistemul consta în a număra anii începând de la întemeierea oraşului Roma. Acesta era considerat primul an, la care apoi se adunau anii ce urmau. Din moment ce în imperiu era improbabilă amintirea evenimentelor de dinaintea acelei îndepărtate întemeieri, nu apăreau probleme deosebite. Pentru a face aluzie la acest calendar se puneau iniţialele U.C. (Urbis conditae), adică “de la întemeierea oraşului”.
Au uitat

Evenimentul central

Cu trecerea secolelor, mulţi creştini au început să creadă că întemeierea Romei, care a fost oraş păgân în timpul primilor o mie de ani ai existenţei sale, nu era un semn potrivit pentru a număra anii. În schimb, ei considerau naşterea lui Isus ca fiind evenimentul central al întregii istorii.
Ideea s-a impus cu mai mult forţă atunci când, la 450 de ani după Cristos, Imperiul Roman s-a dizolvat în faţa năvălirilor popoarelor barbare. Nu mai rămânea nimic care să-i lege pe creştini de el, nici nu mai era motiv de a continua să-l considere ca un centru istoric al existenţelor lor. Trebuia creat un calendar nou, care să aibă ca axă centrală persoana lui Cristos. Atunci şi-au dat seama că nimeni nu ştia ziua, luna şi nici măcar anul naşterii lui Isus, datorită faptului că autorii evangheliilor au omis acest amănunt. Scrierile relatau mai curând episoade izolate din viaţa Mântuitorului, începând de la o cateheză orală precedentă, dar în ei nu era grija de a da o cronologie exactă a vieţii sale.
Mic, şi totuşi uriaş
În acest moment, iese în evidenţă figura unui călugăr numit Dionisiu, născut în Sciţia, regiune de pe malul nord-vestic al Mării Negre, care însă a trăit aproape toată viaţa sa la Roma. Avea ca supranume “Cel Mic”, şi acest lucru a făcut să se presupună că era mic de statură. Se pare că el însuşi a voit să poarte porecla din umilinţă. Era unul dintre oamenii cei mai culţi ai epocii, teolog strălucit şi mare cunoscător al istoriei Bisericii şi al cronologiilor. El a compus o celebră culegere de decrete ale papilor şi de decizii ale conciliilor, comentate de el cu pricepere.
Atunci, papa Ioan I i-a dat sarcina activităţii imense de a calcula data naşterii lui Cristos. În această privinţă, putea să se bazeze pe câteva indicaţii utile folosite de evanghelii. Astfel, de la sfântul Luca a scos că, la începutul vieţii publice, “Isus avea circa 30 de ani” (3,23). Asta deja era ceva. Dar în ce an a început-o? Câteva versete dădeau răspunsul: “în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar” (Le 3,1).
Când Cristos a fost pus în centru
Dionisiu a confruntat listele lungi de date şi cronologii şi a dedus că anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu, an în care Isus a început să predice, corespundea cu anul 783 de la întemeierea Romei. Ei bine, scăzând cei 30 de ani de viaţă ai lui Isus, a obţinut că el s-a născut în anul 753 U.C. Pentru a-l plasa pe Cristos la începutul unei ere noi, anul 754 U.C. trebuia să devină anul 1, anul 755 trebuia să devină anul 2 şi aşa mai departe. După fiecare număr, Dionisiu a adăugat sigla “d.C”, adică “după Cristos”. În schimb, la anii de dinaintea naşterii lui Isus a pus sigla “î.C”, adică “înainte de Cristos”.
În acest calendar nou, întemeierea Romei nu mai figura în anul 1, ci în anul 753 î.C. Şi Dionisiu, care trăia în acea perioadă în anul 1287 după calendarul roman (U.C), a considerat că se află în anul 533 al noii ere creştine. Cine ştie ce emoţie a simţit călugărul când a înţeles că este primul om care cunoaşte în ce an după Cristos se trăia! Ideea noului calendar a avut un succes extraordinar şi imediat a început să fie aplicată la Roma. Puţin după aceea, a ajuns în Galia (Franţa actuală) şi în Anglia. Va mai întârzia puţin ca să fie primită în Spania; în Catalonia a fost adoptată începând din anul 1180; în Aragona, de la Crăciunul din anul 1350; la Valencia, din anul 1358, şi în Castilia, din anul 1383. A ajuns în Portugalia abia în anul 1422.
Puţin câte puţin, şi nu fără mari dificultăţi, a devenit un fapt general la sfârşitul evului mediu. Faima lui Dionisiu s-a răspândit în toate colţurile lumii antice şi, atunci când a murit, paisprezece ani mai târziu, se putea nota cu orgoliu just, în registrul parohial al decedaţilor, că a murit “în anul 540 din epoca inventată de el”.
Neprevăzutul
Ştim de la istoricii moderni că, astăzi, bucuria aceea este puţin redimensionată. Dionisiu făcuse o greşeală. Evanghelia după Matei menţionează faptul care nu a fost luat în considerare de către Dionisiu, anume că Isus a venit în lume “în timpul regelui Irod” (2,1). De la scriitorul roman Iosif Flaviu, contemporan al lui Isus, ştim că acest rege a murit în anul 4 î.C, la puţine zile după o eclipsă de lună ce a avut loc la 12 martie, care a luminat cu lumina sa sinistră boala oribilă a monarhului. Prin urmare, Isus s-a născut cel puţin cu 4 ani înainte de data fixată de Dionisiu.
Dar cu cât timp înainte de moartea lui Irod s-a născut Isus? Dacă evenimentul magilor din Răsărit, prezentat de Mt 2, este în mod substanţial istoric, putem să deducem că, atunci când ei au venit, l-au găsit pe Irod sănătos şi încă la Ierusalim. I-a primit, a făcut investigaţiile sale şi se bucura de sănătate, de vreme ce a promis să meargă la Betleem după ce magii se vor întoarce ca să-i dea veşti despre prunc.
Mai ştim că bătrânul monarh, atunci când a simţit că sănătatea i se agrava, chinuit de boală, s-a transferat la Ierihon şi apoi la termele Calliroe, pentru a face băi curative. Văzând că nu se însănătoşea, s-a întors la Ierihon, unde, puţin după aceea, a murit. Această călătorie a avut loc în noiembrie, anul 5, la începutul iernii. Aşadar, trebuie adăugat încă jumătate de an şi să mergem la jumătatea anului 5 î.C. pentru a calcula naşterea lui Mesia.
Dorinţă de exactitate
Dacă socotim istorică asasinarea pruncilor nevinovaţi, poruncită de Irod de teamă să nu-i ia cineva tronul, câţi ani avea Isus atunci când a avut loc masacrul? Aceasta este a treia evidenţiere ce trebuie făcută. După ce a calculat naşterea lui Isus, Irod a poruncit să fie ucişi toţi copiii “de la doi ani în jos” (Mt 2,16). Regele a prelungit timpul pentru ca să nu-i scape prada, dar se poate crede în mod raţional că, în acea perioadă, Isus avea deja un an sau un an şi jumătate.
Mulţi autori antici îi atribuie chiar doi ani. Şi unele evanghelii apocrife relatează că avea această vârstă în momentul măcelului pruncilor nevinovaţi şi nu lipsesc picturi, în catacombe, care îl prezintă deja crescut, însăşi Evanghelia după Matei spune că magii l-au găsit pe prunc “în casă” (2,11), şi nu în peştera naşterii, aşa cum este obiceiul de a-i reprezenta. Adunând acum la calculele noastre acest nou spaţiu de timp, ne aflăm între sfârşitul anului 7 şi jumătatea anului 6 î.C.
Anul pierdut şi regăsit
Dar cât timp a trecut între venirea magilor şi boala lui Irod? Lipseşte doar acest fapt. Se pare că nu a trecut mult, deoarece, dacă mergem înapoi încă vreun an, ne-am îndepărta prea mult de vârsta dată de evanghelistul Luca lui Isus, atunci când el, la începuturi, spune că “avea circa 30 de ani”. Chiar dacă acest număr este numai indicativ, trebuie să ne oprim în jurul anului 30. Dacă se mai adaugă vreun an, ar fi trebuit să spună că Isus avea “circa 40 de ani”. Prin urmare, data probabilă a naşterii sale este anul 7 î.C, Cristos având la începutul vieţii sale publice circa 34 de ani.
Unii cercetători vor să ajungă pe un alt drum ca să fixeze data naşterii lui Isus, adică, prin intermediul recensământului care, realizat de Quirinus şi amintit de Luca, a fost la originea călătoriei lui Iosif şi Maria la Betleem (2,1). }nsă această cale a fost respinsă deja din cauza caracterului fragmentar al informaţiilor istorice despre Quirinus şi, îndeosebi, datorită faptului că nici un izvor istoric nu aminteşte de vreun recensământ în timpurile lui Irod. În concluzie, trebuie să afirmăm, conform datelor furnizate de evanghelii şi de celelalte izvoare istorice, că Isus Cristos s-a născut, în mod paradoxal, în anul 7 înainte de Cristos!
Pentru o eră creştină bis
Această afirmaţie, contradictorie în sine, a trezit în mulţi ideea de a reforma calendarul nostru pentru a-l duce, din nou, cu precizie mai mare, la naşterea Mântuitorului. Ei propun să se adauge cei şapte ani uitaţi de Dionisiu în calculele din hârtiile sale. În felul acesta, în loc să fim în anul 2006, am fi în anul 2013. Propunerea, foarte frumoasă în intenţii, este impracticabilă. De fapt, toate evenimentele istorice sunt datate fără aceşti 7 ani. A le schimba pe fiecare ar fi o muncă enormă, dar şi o adevărată bătaie de cap. Cum s-ar putea spune istoricilor că Iulius Cezar nu a murit în anul 44, ci în anul 37 î.C, şi că Primul Război Mondial nu a început în anul 1914, ci în anul 1921? Cum să schimbi la milioane de studenţi, care au atâtea date imprimate în memorie, data descoperirii Americii: 1499 în loc de 1492, sau data unirii principatelor române: 1925 în loc de 1918?
În plus o iniţiativă de acest fel nu are sens deoarece calendarul, aşa cum se prezintă, fără cei şapte ani, răspunde la intenţia lui Dionisiu: să amintească faptul că venirea lui Cristos în lume a împărţit istoria în două; el este axa timpului în jurul căreia să învârt toate evenimentele umane. Desigur că un asemenea plan pedagogic nu este alterat, în obiectivul său original, de câţiva ani uitaţi.
Există anul 2000?
Lumea a celebrat cu ceva timp în urmă anul 2000. Şi-au făcut apariţia vrăjitori fatidici cu profeţiile lor despre sfârşitul lumii, prevestirile despre catastrofele tipice ale schimbării de mileniu şi intrarea într-o nouă eră condusă de anumite semne zodiacale. Acest lucru nu trebuie să uimească. Manualele de istorie povestesc că şi în pragul anului 1000 d.C, din toată societatea medievală s-a declanşat un val de prevestiri de catastrofe şi de dezordini cosmice, care s-a extins ca un foc, înfricoşând lumea şi tulburând existenţa a milioane de persoane. La intrarea în noul mileniu, s-au cam repetat acele comportamente atavice.
Ne putem întreba deci: există anul 2000? Pentru că, dacă şi calendarul dionisian s-a extins la raporturile internaţionale, în realitate, în inima multor naţiuni şi grupuri religioase nu are nici o valoare. Pentru 19 milioane de evrei, suntem în anul 5765. Pentru 800 de milioane de musulmani, am intrat în anul 1425. Pentru musulmanii din Iran, calendarul indică anul 1384. Japonezii de religie şintoistă trăiesc acum în anul 2664. Milioane de credincioşi de diferite credinţe din India consideră că suntem în anul 2062, iar chinezii confucianişti, în anul 2555.
Nici măcar pentru creştini
Nici Bisericile creştine nu au aşteptat în unanimitate anul 2000. Creştinii copţi din Egipt sunt în anul 1721, caldeii din Irak, în anul 6754, armenii, în anul 1451, şi sirienii, în anul 2314. Dacă la aceştia adăugăm nouă sute de milioane de catolici care sunt în dezacord cu 7 ani faţă de adevăratul început al erei creştine, ne putem întreba: în realitate, când am intrat în anul 2000? Pentru care dintre aceste grupuri a sosit data nefastă?
Anul 2000 nu există. Este doar o convenţie pentru a-l pune pe Cristos în centrul istoriei. Pentru aceasta, a fost absurd să se pronosticheze nenorociri în jurul acelei date. Graţie lui Dionisiu, Cristos domneşte în calendarele noastre. Chiar dacă nu ne dăm seama, atunci când scriem data la începutul unei scrisori, scriem o chitanţă, semnăm un document, umplem un cec bancar, amintim de venirea sa în această lume. El este centrul istoriei noastre. Prin urmare, trebuie să trăim în aşa fel încât şi în activitatea zilnică el să fie centrul vieţii noastre.
http://lumea.catholica.ro/