FALSURILE din filmele lui Sergiu Nicolaescu
Admirat
şi hulit totodată pentru filmele pe care le-a regizat, Sergiu
Nicolaescu va intra în istoria cinematografiei române. Peliculele sale
au umplut până la refuz cinematografele înainte de revoluţie, dar au
legitimat şi falsurile istorice procesate de activiştii comunişti.
Creaţia lui Sergiu Nicolaescu s-a
împletit cu politica naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Regizorul a
profitat de oportunităţile create de regim şi, alături de scenaristul
Titus Popovici, a realizat pelicule care hiperbolizau anvergura
domnitorilor români sau îi plasau pe comunişti în centrul luptei
antifasciste.
Dincolo de divertisment şi de amintirea
anilor când se stătea la coadă pentru un bilet la „Cu mâinile curate“,
rolul „educativ“ al acestor filme a fost mai degrabă toxic. Profesorul
Marius Diaconescu semnala acest pericol într-un interviu acordat
revistei „Historia“: „Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie
de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie“.
1970: MIHAI VITEAZUL – „UNIFICATORUL“
Peliculele regizate de Sergiu Nicolaescu
nu au fost gândite ca filme documentare şi nici nu trebuie utilizate ca
materiale didactice. Cea mai eronată reprezentare a unui personaj
istoric se regăseşte în „Mihai Viteazul“ (1970). În film, domnitorul îi
învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în
mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la
Călugăreni.
În realitate, Mihai Viteazul a dominat
bătălia până la un moment dat, după care, spre seară, s-a retras de pe
câmpul de luptă. A lăsat oraşele Bucureşti şi Târgovişte pradă
otomanilor şi s-a retras în munţi pentru a primi ajutor din Ungaria, de
la Sigismund.
Scena cea mai emoţionantă a filmului îl
prezintă pe Mihai intrând în catedrala din Alba Iulia pentru a fi
încoronat, aclamat de „popor“. Unirea celor trei ţări româneşti ar fi
fost „pohta ce-a pohtit“ domnitorul. În realitate, Mihai Viteazul nu s-a
gândit niciun moment la unirea tuturor românilor, deoarece în Evul
Mediu nu exista un astfel de proiect. Mult mai târziu, la jumătatea
secolului al XIX-lea, oamenii de cultură au invocat domnia lui Mihai
Viteazul pentru a revendica dorinţa de secole a românilor de unire.
Comuniştii au preluat şi au „îmbunătăţit“ reprezentarea de unificator a
lui Mihai Viteazul.
1989: MIRCEA – „NEÎNVINSUL“
Într-un interviu pentru revista
„Historia“, istoricul medievist Marius Diaconescu, lector la Facultatea
de Istorie a Universităţii din Bucureşti, comenta şi falsurile din
filmul „Mircea“ (1989). „Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl
învinge pe Baiazid în bătălia de la Rovine“, spune istoricul.
„Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi
poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru
că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi
jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia, ce căuta în
martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de
Luxemburg? De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe
tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au
venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu
înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni“,
consideră Marius Diaconescu.
În film, personajul a fost „botezat“
Mircea cel Mare, evitându-se formularea Mircea cel Bătrân pentru a nu se
face legătura cu vârsta înaintată a lui Nicolae Ceauşescu (71 de ani în
1989).
1974: UN COMISAR ACUZĂ – MINCIUNA DESPRE LEGIONARI
O altă istorie falsă legitimată de
filmele lui Sergiu Nicolaescu se leagă de conflictele dintre legionari
şi comunişti în anii 1940-1941. În realitate, comunişti nu au contat pe
scena publică atunci. În filmul „Un comisar acuză“ (1974), Nicolaescu
prezintă scena asasinării de către legionari, la închisoarea Jilava, a
64 de ofiţeri şi foşti demnitari. Se arată cum deţinuţii comunişti au
fost eliberaţi pentru a scăpa de furia comandourilor legionare. În
realitate, comuniştii au rămas în închisoare, deoarece legionarii nu le
acordau niciun fel de importanţă şi nu şi-au propus să-i asasineze.
Filmele avându-l în rolul principal pe
comisarul Moldovan debutează după „tezele din iulie 1971“ ale lui
Nicolae Ceauşescu, care au culminat cu înăsprirea controlului ideologic
asupra culturii. La acea dată, Sergiu Nicolaescu era secretar al
organizaţiei de partid a asociaţiei cineaştilor. Cu ocazia unei şedinţe a
profesioniştilor din domeniul cinematografiei, Nicolaescu l-a asigurat
pe secretarul general al PCR că cineaştii au înţeles misiunea pe care
le-a trasat-o secretarul general al partidului.
1978: REVANŞA – SARANTOPOULOS, UN „VAGABOND“
Într-o altă peliculă avându-l erou pe
comisarul Andrei Moldovan, „Revanşa“ (1978), Nicolaescu legitimează
varianta istoriografiei comuniste privind rebeliunea legionară [Nota FP: lovitura de stat antonesciană].
În film, comandoul condus de legionarul Paraipan este făcut responsabil
de asasinarea maiorului german Helmut Döring, cu scopul declanşării
conflictului de stradă dintre Mişcarea legionară şi generalul Ion
Antonescu. Încă din 1941 s-a ştiut că vinovat de acest asasinat era
agentul englez de origine greacă Sarantopoulos. În filmul „Revanşa“
însă, Sarantopoulos este prezentat a fi un vagabond scos ţap ispăşitor
pentru uciderea maiorului Döring.
PACTUL CU SECURITATEA
Fostul general de Securitate Aurel
Rogojan susţine că nu doar „tezele din iulie“ au cauzat reorientarea lui
Nicolaescu spre pelicule cu eroi comunişti. La acea vreme erau foarte
apreciate în întreaga lume filmele poliţiste.
Securitatea s-ar fi înţeles cu Sergiu
Nicolaescu să prezinte virtuţile unui comisar de poliţie comunist,
pentru a-i face simpatici în ochii cetăţenilor pe lucrătorii din
Ministerul de Interne.
Ipoteza lansată de generalul Aurel
Rogojan poate fi credibilă. Istoriile oficiale de partid prezentau
rezistenţa antifascistă a ilegaliştilor comunişti proveniţi din rândul
muncitorilor. Se pune că Sergiu Nicolaescu şi-ar fi ales personajul
principal datorită înrudirii cu un poliţist de legendă din anii ’40, pe
nume Gheorghe Cambrea.
I-A CERUT LUI CEAUŞESCU MAI MULŢI CAI ŞI SOLDAŢI
Documentele din arhiva Partidului
Comunist conservă informaţii inedite despre orientarea naţionalistă a
cinematografiei în vremea lui Ceauşescu şi despre rolul lui Sergiu
Nicolaescu în acest proces. Pe 6 iunie 1966, Secretariatul Comitetului
Central al Partidului Comunist Român a discutat problema orientării pe
viitor a producţiei de filme.
Şefii partidului erau nemulţumiţi de
activitatea Consiliului Cinematografiei. Instituţia, creată în 1962, nu
se achitase de sarcina ideologică trasată de partid. Regimul investea
sume considerabile în producţia de filme artistice şi nu se observa
creşterea sentimentului patriotic al cetăţenilor. Tocmai de aceea,
conducerea PCR propunea Consiliului Cinematografiei să se consulte cu
specialiştii din mediul ştiinţific pentru a produce până în anul 1970
câteva filme care să alcătuiască „ciclul epopeii naţionale“.
UMANIZAREA EROILOR
Conducerea de partid nu era nicidecum
interesată ca noile filme să prezinte adevărul istoric. Atât secretarul
general al PCR Nicolae Ceauşescu, cât şi prim-ministrul Ion
Gheorghe-Maurer sugerau că cinematografia trebuia să reflecte
realităţile naţionale în conformitate cu linia partidului.
La acel moment, comuniştii români visau
independenţa ţării în blocul comunist. În acest scop, doreau să prezinte
vitejia românilor în diverse epoci istorice. Producţiile
cinematografice erau un vector important al propagandei de acest fel
deoarece filmele puteau fi titrate în limbi străine şi difuzate atât în
ţările occidentale, cât şi în statele socialiste.
Tânărul regizor Sergiu Nicolaescu a fost
omul potrivit la locul potrivit în acest context. În anul 1966
realizase filmul „Dacii“, care a obţinut un mare succes atât în ţară,
cât şi în străinătate. Alături de alte personalităţi din domeniul
cinematografiei, Nicolaescu a fost invitat pe 23 mai 1968 la şedinţa
Comisiei ideologice a CC al PCR. Era deja un protejat al regimului în
domeniu, având în vedere că a luat cuvântul primul după Nicolae
Ceauşescu.
TITUS POPOVICI, ABONAT LA FILMELE ISTORICE
În opinia lui Sergiu Nicolaescu,
cinematografia românească nu putea face faţă competiţiei externe
deoarece nu reuşea să îmbine rigorile ideologice cu aşteptările de
relaxare ale publicului. Trebuia prezentată şi latura umană a
personajelor, cum ar fi capacitatea de a iubi, sau de a-şi proteja
familia. Eroii trebuiau umanizaţi, spunea Nicolaescu. În filmele sale,
regizorul va încerca să surprindă relaţia afectivă dintre Mihai Viteazul
şi Doamna Stanca, dintre Mircea cel Bătrân şi nepotul său Vlad sau
dintre comisarul Moldovan şi fiul său luat ostatic.
În privinţa mesajului istoric al
filmelor artistice, Sergiu Nicolaescu deplângea cooperarea greoaie cu
scenariştii. Scriitorii refuzau să colaboreze între ei pentru a scrie
scenarii şi astfel se aştepta câţiva ani pentru un text. Mai exista şi
problema avizului ideologic. Un scenariu era lecturat de aproximativ 40
de persoane până ajungea la regizor. Nicolaescu şi-a impus viziunea
asupra cinematografiei. Din ordinul lui Ceauşescu s-a restrâns numărul
persoanelor implicate în producţia unui film. Scenaristul şi regizorul
colaborau cu un responsabil ideologic. Cei trei răspundeau pentru
calitatea producţiei până la final, fiind plătiţi în funcţie de succesul
peliculei.
Astăzi se discută prea puţin despre
contribuţia scenariştilor la mistificarea şi falsificarea istoriei. Ei
sunt autorii celebrelor scene şi replici care au contribuit, de
asemenea, la turnura naţionalistă a cinematografiei comuniste. Spre
exemplu, scriitorul Titus Popovici era un scenarist abonat la filmele
istorice care primeau un buget consistent din partea regimului (a
colaborat atât cu Sergiu Nicolaescu, cât şi cu alţi regizori).
NEMULŢUMIT DE MINISTERUL AGRICULTURII
O altă problemă expusă de Sergiu
Nicolaescu în mai 1968 a fost colaborarea greoaie cu unele ministere.
S-a plâns că Agricultura nu furniza cinematografiei suficienţi cai
pentru epopeile istorice, sau aceştia nu erau dintre cei mai buni. Avea
reproşuri şi pentru Armată, care nu asigura destui soldaţi pentru
rolurile de figuranţi în scenele de luptă.
Nicolaescu recunoştea că regizorii din
statele socialiste aveau un mare avantaj faţă de colegii lor din ţările
capitaliste datorită colaborării unor instituţii publice la producţia
cinematografică. Tocmai de aceea, susţinea Nicolaescu, era păcat ca
România să nu producă filme competitive pe piaţa externă. În Occident,
cinematografia acelor ani punea accent pe brutalitate, sex şi aventură.
Se putea specula nevoia spectatorilor europeni pentru filme eroice.
ISTORICUL ADRIAN CIOROIANU: „NIMENI NU A ÎNVĂŢAT ISTORIE DIN FILMELE LUI SERGIU NICOLAESCU“
„Cred că nimeni nu a învăţat istorie din
filmele lui Sergiu Nicolaescu, probabil că cei mai mulţi şi-au făcut o
idee. În primul rând, cred că este greşit să ne întrebăm dacă şi ce
putem învăţa din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ele au avut succes
pentru că a ajuns acolo unde nu ajunge un manual, sau o carte de
istorie. De aceea, cred că e ridicol să ne războim acum cu aceste filme.
Oare ce este mai periculos – un film al lui Sergiu Nicolaescu, sau
intervenţia preşedintelui într-o chestiune istorică, precum cea a
relaţiei dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu? Mult mai corect ar fi să
ne întrebăm ce putem face pentru ca o carte, un manual, învăţământul în
general să ajungă acolo unde ajungeau filmele istorice ale lui Sergiu
Nicolaescu. Mai periculos este că în orarul elevilor este o singură oră
de istorie.
În al doilea rând, a le judeca azi e facil, filmele istorice ale lui Nicolaescu trebuie judecate în contextul istoric de atunci. Ele sunt inseparabile de contextul anilor ʼ60, ʼ70, chiar ʼ80, pentru că puţine au legătură cu lumea de azi. Ele fac parte dintr-o epocă ce se legitima prin istorie, or noi trăim astăzi într-o democraţie care nu mai face nimic pentru istorie“. (A consemnat Cristina Diac)
În al doilea rând, a le judeca azi e facil, filmele istorice ale lui Nicolaescu trebuie judecate în contextul istoric de atunci. Ele sunt inseparabile de contextul anilor ʼ60, ʼ70, chiar ʼ80, pentru că puţine au legătură cu lumea de azi. Ele fac parte dintr-o epocă ce se legitima prin istorie, or noi trăim astăzi într-o democraţie care nu mai face nimic pentru istorie“. (A consemnat Cristina Diac)
CUM A AJUNS NICOLAESCU ÎN ROLUL LUI MIHAI VITEAZUL – MĂRTURIA LUI DUMITRU POPESCU
În memoriile sale, Dumitru Popescu scrie
că Sergiu Nicolaescu şi-a dorit rolul principal din filmul Mihai
Viteazul. Şi că nemulţumit de alegerea lui Amza Pellea, ar fi ameninţat
cu reclamaţii la Nicolae Ceauşescu însuşi. Între 1968-1971, Dumitru
Popescu a fost secretar al Comitetului Central.
„Mi-am adus, însă, aminte, de o şarjă
similară, în care se angajase în urmă cu ani, întâmplător tocmai când
fusesem adus la CC să preiau domeniul lui Paul Niculescu-Mizil. Venise
atunci într-un suflet Titus Popovici şi, uitând chiar să-mi ureze
succes, se năpustise asupra mea, implorându-mă să nu-l las pe Sergiu
Nicolaescu să-şi adjudece rolul principal din Mihai Viteazul. Nu-l
cunoşteam pe regizor, nu-mi amintesc dacă se remarcase până atunci cu
ceva remarcabil în cinematografie, dar m-a intrigat disperarea lui
Titus. De ce nu trebuia distribuit S.N. în acel rol, în ruptul capului?
«Fiindcă nu e actor», mi-a servit scriitorul argumentul considerat de el
zdrobitor. Nu m-a convins. Ştiam că destule vedete de la Hollywood
n-aveau nimic în comun cu actoria. «Nu, domnule, dacă i se dă rolul lui
Mihai Viteazul, eu mă sinucid!». Devenea mai inteligibil. Regizorul nu
avea experienţă de interpret, nu mai jucase într-un rol principal. La
câteva zile, am fost chemat la Consiliul Cultural să văd probe cu mai
mulţi actori în rolul domnitorului român. Mi s-a spus că aşa se
obişnuieşte, iar cazul de faţă era ieşit din comun, filmul aflându-se în
atenţia secretarului general. Mă rog, am asistat, de faţă şi cu şefii
Consiliului, cu Titus, cu Sergiu Nicolaescu şi cu alţi cineaşti. Mi s-a
părut mai dezinvolt în rol Amza Pellea, spre bucuria abia ţinută în frâu
a lui Titus. Nicolaescu avea o poză mai sugestivă, de masculinitate
medievală hieratică, precum a asceţilor şi cruzilor cavaleri cruciaţi,
dar îşi mişca gura rigid şi, când vorbea, obrazul îi rămânea imobil,
lipsit de expresie. Poate nici Amza Pellea nu reprezenta distribuţia
ideală, dar pentru el pledau datele personale mai relevante. Toată lumea
a optat pentru marele actor, nemuritor în amintirea românilor prin
deliciosul «Nea Mărin».
Nemulţumit de alegere, Sergiu Nicolaescu
a ameninţat că se va plânge premierului Ion Gheorghe Maurer, scrie mai
departe Dumitru Popescu. I s-a mai adus la cunoştinţă zvonul potrivit
căruia regizorul ar fi fost rudă cu primul-ministru. Ca să prevină
escaladarea situaţiei, secretarul CC a decis să facă el primul pas.
„Eram obişnuit să iau taurul de coarne şi m-am dus ţintă la Ceauşescu.
Înţelegeam că se proferaseră ameninţări,
că se încerca intimidarea Consiliului. Nu atât distribuirea lui S.N. mă
îngrijora, nu vedeam în aceasta un capăt de ţară, cât genul de
presiune, pe care-l găseam inadmisibil. Ambiţia, impunerea cu forţa a
intereselor personale, m-au revoltat întotdeauna, transformându-mă
adesea într-un catâr. Ceauşescu a izbucnit în râs, înainte de a duce eu
la capăt relatarea cazului. De altfel, se vedea că nu-l iau pe
nepregătite, că în mare e avizat. Râdea cu poftă, cum rar mi-a fost dat
să-l văd. «Nepotul lui Maurer», făcea el, aproape încântat. A scuturat
apoi din cap: «Să-şi vadă de regie. Rolul să-l facă un actor»“. De Ilarion Tiu – Adevarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu