Visand la “Albania Mare”
Albania
a fost ultima ţară din Balcani care şi-a declarat independenţa faţă de
Imperiul Otoman (1912). La fondarea statului albanez, mulţi – în special
kosovarii – au rămas pe dinafară. Încă de pe atunci s-a născut ideea
unirii “tuturor albanezilor într-un singur stat”.
În Kosovo, visul reunificării cu Albania
a renăscut în 2008. Mişcarea naţionalistă “Vetëvendosja”
(Autodeterminare) este a treia putere în parlamentul kosovar. “Unirea
este un drept incontestabil al albanezilor, întrucât au fost separaţi în
mod nedrept”, argumentează Glauk Konufca, figură de vază a formaţiunii
“Vetëvendosja”. Partidul avansează ideea unui referendum privind
reunificarea celor două părţi. Până acum, propunerea nu a reuşit să
treacă prin parlament.
În orice caz, mişcarea naţionalistă
“Vetëvendosja” nu este singura formaţiune cu asemenea planuri. Alianţa
roşu-negru, “Aleanca Kuq e Zi“, înfiinţată în Albania în vara anului
2012, urmăreşte acelaşi scop. Acestora li se alătură numeroase mişcări
şi grupuri albaneze din statele învecinate Macedonia, Muntenegru şi
sudul Serbiei.
Fondarea statului albanez
În urmă cu un secol, când părţile
victorioase ale primului război din Balcani, cu precădere Serbia,
Bulgaria, Grecia şi Muntenegru, au început împărţirea teritoriilor
recucerite de la Imperiul Otoman, în oraşul-port Vlora, albanezii îşi
proclamau independenţa statului (28 noiembrie 1912). A fost o decizie
conjuncturală, explică istoricul Oliver Schmitt. “Declaraţia de
independenţă nu a fost vreun rezultat al planurilor mişcării naţionale
albaneze.”
Eliminarea dominaţiei otomane şi faptul
că trupele din Serbia, Munetengru şi Grecia au înaintat rapid în
teritoriile populate de albanezi au stârnit îngrijorarea marilor puteri,
“în special a monarhiei austro-ungare şi a Italiei”, adaugă Schmitt.
Acestea se temeau că Serbia, o apropiată a Rusiei, se va extinde până la
Marea Adriatică, modificându-se astfel raportul de forţe în regiune.
Marile puteri au recunoscut graniţele
actualei Albanii prin Conferinţa de la Londra (1913). Astfel, jumătate
din populaţie a rămas în afara statului albanez – majoritatea acestor
oameni în ulterioara Iugoslavie: Kosovo, Macedonia, sudul Serbiei şi
Muntenegru.
Visul albanez
În Kosovo, teritoriu cu populaţie
majoritar albaneză, planurile unei republici de sine stătătoare în
interiorul Iugoslaviei au eşuat. Abia după destrămarea Iugoslaviei au
avut şi kosovarii şansa de a-şi declara independenţa de Serbia (2008).
Naţionaliştii visează de multă vreme la
un stat care să reunească toţi albanezii din regiune. Dar cu precădere
în Macedonia şi sudul Serbiei se nasc mereu tensiuni între diverse
grupuri etnice, ba chiar se ajunge la violenţe. În ziua de azi există
două ţări cu populaţie majoritar albaneză şi mai multe regiuni populate
de albanezi în ţările învecinate. Astfel, proiectul naţionaliştilor
albanezi nu e nici pe departe finalizat.
Sărbătoare pretutindeni
Istoricul Oliver Schmitt afirmă că, în
ciuda încărcăturii emoţionale a dezbaterilor, până acum nu a existat un
plan concret privind înfiinţarea unui asemenea stat. Consţiinţa
apartenenţei există atâta timp cât fondarea statului albanez este
sărbătorită în toate teritoriile în care trăiesc albanezi.
Important este faptul că, oficial, “nici
în Albania, nici în afara acesteia nu există planuri sau vreo agendă
privind crearea Marii Albanii”, declară Veton Latifi, profesor de drept
internaţional în Macedonia. “Oficial e doar o singură agendă: integrarea
Balcanilor în UE”, adaugă Latifi.
Cei mai influenţi politicieni albanezi
din regiune sunt de părere că o convieţuire a tuturor albanezilor ar fi
posibilă numai în Uniunea Europeană. Modificarea graniţelor ar atrage
după sine o serie de acţiuni imposibil de controlat. Astfel, regiunea ar
putea fi din nou mistuită de conflicte. De Zoran Arbutina, Claudia Stefan – Deutsche Welle
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu