A fost odată ca niciodată...

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti şi nimeni nu ar mai citi... A fost o ţară în care oamenii uitaseră să râdă. Mai mult, verbul a râde fusese eliminat din dicţionar. Ce rost ar fi avut păstrarea acestei părţi de vorbire caracterizată prin proprie flexiune din moment ce nimeni nu ştia să schiţeze nici măcar un surâs? În Ţara Tristă, până şi decorul era cenuşiu. Cerul prezenta cotidian un gri sumbru, locuinţele nu aveau pic de veselie a culorilor vii care bucură ochiul, drumurile erau pline de praful tristeţii, iar tristeţea... da, doamnelor şi domnilor, tristeţea era totală. Nici chiar cei mai bătrâni dintre bătrânii Ţării Triste nu-şi mai aduceau aminte când se petrecuse... Marea Transformare. Iar cei mai mici se năşteau şi creşteau fără să fie învăţaţi de nimeni să zâmbească.

Într-o zi, nu se ştie cum, nu se ştie de unde şi nici cu ce mijloc de transport, în capitala Ţării Triste poposiră doi adolescenţi. Ea, subţire ca o păpădie, cu păr de grâu până la mijloc şi ochi albaştri ca cerul de vară, el – tras prin inel, ca Feţi-Frumoşii poveştilor, cu părul cărbune şi ochi de tăciune... Se ţineau de mână şi priveau cuprinşi de mirare cum trecea tristeţea la braţ cu fiecare locuitor. Fata se zgribuli şi se lipi la pieptul băiatului, fiindcă în Ţara Tristă nici chiar soarele nu oferea zâmbet de raze. Era din ce în ce mai frig în case şi suflete, ca şi cum, într-un final, o iarnă cruntă avea să se instaleze acolo pentru totdeauna... Vreau să plecăm de-aici, murmură fata, privind în ochii băiatului... E frig şi miroase a tristeţe... În clipa aceea, băiatul cu ochi de tăciune cuprinse fata de mijloc şi o sărută lung...

Sărutul lor nu dură o veşnicie... Însă, pe măsură ce îşi sorbeau iubirea de pe buze, casele începură să prindă culoare, pictându-se în feerie cromatică, frunzele copacilor prinseră verde de viaţă, cerul mohorât lăsă primele raze ale soarelui să pătrundă printre norii împrăştiaţi, iar în ochii trecătorilor care îi observară pe cei doi îndrăgostiţi sclipi... bucuria aducerii aminte. Nimeni nu mai ştie azi încotro au plecat fata cu părul de grâu şi iubitul ei. Poate trec şi astăzi din loc în loc, sărutându-se lung în lumi care au uitat să râdă. Din acea zi, Ţara Tristă a redevenit o Ţară Veselă. Un simplu sărut fusese de ajuns pentru ca oamenii să-şi reamintească sentimentul demult uitat, despre care nici bătrânii nu mai vorbeau – IUBIREA... Învăţând din nou să dăruiască şi să primească iubire, locuitorii ţării au reintrodus şi verbul a râde în dicţionar...