Cumpăr stână. Se oferă cineva?

Mă gândesc să-mi cumpăr o stână. Bineînţeles, asta numai în situaţia fericită şi deloc probabilă în care potentanţii zilei nu au pus încă mâna pe toate poienile, pe toţi munţii, pe cer, pe iarba crudă şi pe dorul de linişte desăvârşită. Declar din capul locului că aş fi singurul cioban care nu ar tăia miei înainte de Paşte, fiindcă behăitul lor nevinovat nu poate atrage – din punctul meu de vedere care va fi contrazis de gurmanzi – sclipire de cuţit. Jupuitul mielului mi se pare o blasfemie şi mi-aş dori să pot da o lege care să interzică acest demers criminal însângerat. Rătăcit prin transhumanţă cu zâmbetul pe buze, aş broda poveşti la foc, şi aş invita urşii şi lupii să se aşeze împreună cu mioarele mele la masa tratativelor, ca să îngroape securea războiului ancestral. Cioban atipic, veţi spune. Cei mai duri în exprimare mă vor caracteriza imediat drept cioban păcălit. Şi ce dacă? Dacă ar trebui să trăim interesaţi permanent de părerile celor care ne studiază sub lupa microscopului personal, ridicând subiectivismul pe cele mai înalte culmi, singura soluţie ar fi să ne deplasăm frumuşel pe pustii, departe de moralizatorii imorali, de lupii care şi-au aruncat piei de oaie pe umeri şi, în ultimă instanţă, de indivizii pătimaşi decişi să atace pe oricine şi orice numai pentru a-şi demonstra că sunt interesanţi. Orgasmul pseudo-intelectual ar unor astfel de personaje nu-mi poate produce decât indiferenţă. Nu mânie, nu silă, nici măcar disconfort... M-aş face cioban şi m-aş îmbrăţişa cu muntele, având grijă să nu strivesc cumva florile de colţ pe care le calcă în picioare chiar administratorii piscurilor răcorite de vânt... Mestecând în mămăligă, aş găsi şi timpul necesar pentru a-mi tăia gândurile în felii fierbinţi, iar dacă ar trece pe deasupra un avion cu reacţie aş ruga pilotul să scrie pe cer sunt liber şi nu-mi pasă de nimic. M-am interesat deunăzi şi un primar cu burta revărsată peste cureaua pantalonilor mi-a spus voi ăştia, cu figuri artistice în cap, aveţi senzaţia că le ştiţi pe toate. I-am răspuns că habar nu am ce înseamnă să fii cioban şi să ai stână, dar vreau să încerc... Du-te, dom’ne, la plimbare, mă ţii din treabă, tocmai parcelam şi ultimul munte din sfera mea de influenţă! Am plecat. Şi am continuat să-mi imaginez ce frumos ar fi să am o stână, să nu tai miei de Paşte şi să mestec în ceaunul cu mămăligă atunci când pică luna-n lacul de munte...

Actori şi spectatori

Îţi trimit un gând de bine dintr-o depărtare dură,
Chiar dacă plătesc tributul kilometrilor perverşi,
Te anunţ pe-această cale că tristeţea mă mai fură
Şi percep ca pe-un cutremur lacrima pe care-o verşi...

Sunt în jurul nostru patimi, sunt şi vagi resentimente,
Pe redutele din preajmă fâlfâie drapele mari,
Ipocrite declaraţii şi ameninţări latente
Vin pe flux de ştiri continuu când în braţe vrei să-mi sari.

Se vor declanşa turniruri, se vor ţine lungi şedinţe,
În dezbatere deplină vom intra cu capul sus,
Răzbunarea sau supliciul devin noile tendinţe
Şi vom fi tot noi eroii unui teatru presupus...

Te invit pe-o scenă mare, hai să tragem şi cortina,
Hai să împărţim bilete la povestea de amor,
Tu să dai autografe, eu să-mi fac publică vina
De-a iubi cu frenezia veşnicului amator...

Nu ne-am decupat din Shakespeare, trăim în normalitate,
Ne iubim în văzul lumii dezinteresaţi total
Şi-aş mai vrea să-ţi spun că-i tragic, şi-ai mai vrea să spui că poate
Vom trăi şi bucuria happy-end-ului letal...

Vom juca întreaga piesă chiar şi într-o sală goală,
Replicile le vom spune ameţiţi de-un reflector,
Fără vreun sufleur în faţă, în emoţie totală,
Te voi săruta, iubito, şi-ţi voi spune că mi-e dor...

La final de stagiune o să mergem la plimbare
Şi-o să bem un gin sau două, ameţindu-ne deplin,
Am să mă înec în tine cu o mare încântare
Şi-am să-ţi fredonez romanţe, întristându-mă puţin...

TANTA

Locul era plin de muşterii. Vad bun, aranjament cu dichis, mâncare pentru hulpavi, gătită cu respect pentru bucate şi pentru burţi flămânde. Fumul gros nu deranja pe nimeni, fiindcă într-un astfel de stabiliment de la margine de Bucureşti se mânca mult, se bea mult şi se fuma la fel... Din loc în loc, înfipte în pereţii de lemn, lampadare de modă veche aruncau lumină palidă peste feţele mesenilor, iar pe o scenă rotundă de dimensiuni reduse se legăna cu ochii pe jumătate închişi o dizeuză abia trecută de prima tinereţe care cânta melodii vechi, aproape uitate... Rochia roşie, mulată, cu un decolteu peste măsură de generos, scotea în evidenţă forme voluptoase asupra cărora poposeau, din când în când, privirile pofticioase ale bărbaţilor cu chef, încălziţi de vinul gros pe care îl aducea în carafe un hangiu mătăhălos căruia clienţii i se adresau cu Dom’ Nae... Chef de băut, chef de iubit cu patimă, pe îndelete, pe cearceafuri albe ca neaua, foşnitoare, în penumbra unei camere cu fereastra către luna plină, chef de răsucit dragostea pe degete până la cântatul cocoşilor, atunci când te cuprinde plăcută moleşeală şi stai pe spate, mângâiat de mână caldă de femeie... Pe dizeuză o chema Tanţa, dar toţi îi spuneau Madam Coca, nimeni nu mai ştia de ce. Cânta în locantă de ani buni, fusese femeie frumoasă la viaţa ei şi încă mai era, avea un păr negru care juca pe spate în ape albăstrii şi numai ea ştia câte inimi frânsese şi câţi îşi băgaseră cuţitele în burtă pentru a o avea în aşternuturi. Iubise mult la viaţa ei, fusese iubită, dorită, furată de unii mai îndrăzneţi, scăpată de ei de alţii şi mai şi... Viaţă de femeie făcută de Dumnezeu ca să grăbească bătăi de inimă şi să lase dor aprig în urmă... Oamenii de prin partea locului povesteau că venise odată un boier din provincie, unul bogat de nu mai avea ce să cumpere cu banii lui, adus grabnic de o trăsură la care avea înhămaţi patru cai focoşi, doi negri, ca noaptea fără stele şi doi albi, spumă de lapte abia muls... Intrase în cârciumă şi ceruse coniac, îl dăduse repede pe gât şi mai vrusese unul, apoi poftise şi la puii din ceaunul mare care bolborosea a prăjeală ameţitoare deasupra butucilor, în troznet de lemn uscat amestecat cu miros îmbietor, de-ţi venea să dai cu căciula după câini, să-ţi cheltuieşti toţi banii luaţi de-acasă şi să nu mai pleci. Când începuse Tanţa să cânte, boierul nu mai mâncase. Nu mai băuse. Îşi aprinsese o ţigară lungă pe care o punea cu degetele lungi într-un ţigaret de argint şi căzuse pe gânduri, cu ochii la ea. O privea şi îşi răsucea alene mustaţa, încerca să facă pe indiferentul, pe consumatorul care ascultă şi el o melodie de inimă albastră şi de dragoste de-aia de curg ape dulci pe tine, dar se vedea că era cătrănit până-n suflet. Acolo rămăsese o săptămână, la hanul ăla de la margine de Bucureşti, iubindu-se cu Tanţa în odaia mare, de la etaj, mâncând şi bând numai în pat, vărsând şampanie după şampanie pe trupul ei încins. Ea se răcorea, iar el se încingea şi mai tare. Îi ceruse să vină cu el, la conac, şi să fie boieroaică pentru toată viaţa. Tanţa nu vrusese, zisese că viaţa ei este acolo, pe scena aia micuţă, printre cheflii veseli, cu melodiile ei dragi ţinute ca nişte copii la sânii mari care tresăltau tulburător la fiecare respiraţie... Boierul o rugase, o implorase, se răstise la ea, se aşezase în genunchi în curtea cârciumii, fără să-i pese de privirile oamenilor din jur şi se tăvălise cu pantalonii scumpi prin ţărână. Îi adusese 101 de trandafiri albi din târg, în fiecare dimineaţă, îi pusese la gât mărgele scumpe, atârnase cercei meşteşugiţi în urechile ei, dar tot nu o înduplecase. Tanţa îl mângîiase pe fruntea înaltă şi atât. Nu mai zisese nimic. Îl privea şi tăcea. Acolo îşi trăsese boierul un glonte în cap, în curte, iar lumea înţelesese pe deplin ce poate să însemne iubirea Tanţei pentru un bărbat... Mort îl duseseră la conac, în trăsura aia trasă de patru cai, doi negri şi doi albi, şi nimeni nu mai ştiuse ce se întâmplase după aceea. Tanţa cântase în continuare, plânsese o jumătate de zi, poate realizase într-un final cum s-ar fi putut schimba viaţa ei dacă ar fi acceptat să devină boieroaică printre slugile de la conacul boierului şi printre musafirii lui... Poate că-i păruse rău, dar asta n-o mai spusese nimănui. În fiecare seară, la finalul programului, cânta o melodie care-i plăcuse boierului foarte mult. Atunci, dacă erai atent şi reuşeai să străpungi fumul gros cu privirea, putea să observi o lacrimă mare care se prelingea din colţ de ochi negru şi curgea încet, aproape insesizabil, către bărbia îngustă...

Carte fără coperte...

Am cumpărat o carte fără coperte. Era lepădată – acesta este termenul cel mai potrivit – pe ultimul raft, acela de sus, inaccesibilul, în spatele unor volume care tratau subiecte diverse, precum încălzirea globală, ciocnirea civilizaţiilor, efectul maionezei tăiate asupra stării de bine a gospodinei sau monstrul din Loch Ness. Ştiţi care, acela care străluceşte prin absenţă, spre încântarea nedisimulată a căutătorilor de cai verzi pe pereţi, piei de cloşcă şi monştri fotogenici... Scotocirea furibundă care mă captivase vreme de trei sferturi de oră nu îmi oferise satisfacţiile personale aşteptate. Eram pe punctul de a părăsi încăperea prăfuită, însă chiar atunci am zărit scara. Treptele care luceau din cauza miilor de paşi mi-au lansat o invitaţie de nerefuzat. Ca şi cum aş fi ştiut – dar nu ştiam - am întins repede mâna pentru a ajunge în spatele primului rând de cărţi şi atunci am simţit-o. Aproape înspăimântată la gândul că acolo va rămâne abandonată pentru totdeauna. Sortită descompunerii. Filele îngălbenite aveau colţurile îndoite, răsucite, pe alocuri rupte. Adnotări indescifrabile făcute cu stiloul, cu creionul chimic, cu pixul. O carte muncită. Fără coperte. Dezbrăcată, am zâmbit, iar anticarul a ridicat din umeri şi a pufnit, revenind la lectura unui tabloid pe a cărui primă pagină putea fi citit un titlu din care reieşea că apocalipsa este aproape... Am suflat praful de pe prima filă, apoi am apucat-o strâns cu degetele şi am coborât scara. Asta este, o cumpăr, i-am spus anticarului, zâmbind ca şi cum aş fi descoperit că Einstein a pus o virgulă aiurea într-una din teoriile sale. Păi să fiţi sănătos, mi s-a replicat, atâta face. Făcea cam mult pentru o carte fără coperte, dar am scos portofelul şi am achitat suma. Mulţumit fiind şi convins că am făcut o afacere excelentă. Vă place cartea asta?, m-a întrebat anticarul şi am sesizat o doză serioasă de scepticism în glasul său. Da, e o carte interesantă, am mormăit. Păi să-i puneţi nişte coperte, doar n-o s-o ţineţi aşa... O daţi la legat. Am ieşit din încăpere fluierând. Am traversat strada, îndreptându-mă către parcul în care castanii păzeau ziua de vară şi m-am aşezat pe prima bancă. Am citit. Cu nesaţ. Până seara, când s-au aprins felinarele şi mi-a căzut pe umeri zvon de greieri... Ce carte era? N­-are nicio importanţă. O carte fără coperte... Fără culori şi fără fonturi care să îţi ia ochii. Ca viaţa reală. Viaţa decojită de ambalajul ei sclipitor peste care mai înnodăm şi o fundă mare, ca să ne păcălim singuri...

Ţara de Sticlă

În Ţara de Sticlă, în pofida unor păreri eronate care dau de înţeles că oamenii ar fi casanţi, locuitorii îşi trăiesc transparenţa cu mândrie. Ei văd unul prin altul, în fiecare zi, astfel că nu există secrete murdare, ipocrizia este un substantiv non-grata, iar fericirea luminează trupurile din interior. Veţi spune că probabilitatea ca un suflet să devină transparent poate fi încadrată la categoria utopii moderne, însă eu – ca unul care a fost acolo – declar pe propria răspundere că fiecare locuitor pe care l-am întâlnit în acea călătorie mi-a oferit în dar un glob de cristal. Printr-o tehnologie stăpânită încă din Epoca PreSticlei, oamenii introduc o parte a sufletelor lor în acele globuri, iar acestea – atunci când interacţionează cu energii pozitive depline – oferă privirii surprinse ceea ce eu am încercat să numesc Simfonia Sufletelor... În Ţara de Sticlă, omul transparent nu este sursă de batjocură. El îşi pune sufletul la dispoziţia oricărui musafir şi este cel mai bucuros atunci când, la despărţire, începe să vadă, câte puţin, în interiorul celor care pleacă...

Pion

O tablă de şah... Piesele sunt mutate de o mână nevăzută, iar eu mă simt un pion nefericit aruncat la sacrificiu în prima linie a frontului. În jurul meu, caii nepotcoviţi nechează a pagubă, suferă de amnezie şi au uitat să sară în formă de L, iar nebunii filozofează pe teme medicale, împart cămăşi de forţă în stânga şi în dreapta, reneagă diagonala clasică şi dau în judecată turele fiindcă îndrăznesc încă să susţină cauza liniei drepte... Cuprinse de o isterie sexuală fără precedent, regina albă şi regina neagră trăiesc de o vreme momente intime scufundate în pasiune covârşitoare, capturându-se una pe cealaltă pentru a-şi testa libidoul, iar înspăimântătorii regi au depăşit căsuţa care îi separa, conform regulamentului, şi se gândesc serios să se apuce de table cu simţ de răspundere... Trec printre piese cu gândurile în raniţă, iar un nebun alb face tumbe în faţa mea, invitându-mă să gust dintr-o licoare care – aşa spune bezmeticul – mă va ajuta să ţin viaţa într-un şah etern... Râd. Râsul este strâmb, dar cum n-am o oglindă în buzunarul de la veston, mi se pare că arată hollywoodian. M-aş pune şi pe un afiş, ca să mă fac de râs definitv. Îl dau la o parte din calea mea pe insolentul cu licoarea lui absurdă şi mă îndrept către ultima linie, acolo unde sper cu toată convingerea că am să trăiesc descătuşarea transformării supreme. În sfârşit. Nu ştiu ce anume voi deveni, trebuie să recunosc, dar poate că va îndrăzni vreun deştept să propună forurilor competente ca şahul să se joace de mâine încolo cu cinci nebuni... Dacă mă întâlniţi cumva pe stradă şi am să vă rog – printre tumbe - să beţi dintr-o licoare magică, vă rog să nu mă băgaţi în seamă. Şi transmiteţi domnilor Karpov şi Kasparov toate cele bune...

A fost odată ca niciodată...

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti şi nimeni nu ar mai citi... A fost o ţară în care oamenii uitaseră să râdă. Mai mult, verbul a râde fusese eliminat din dicţionar. Ce rost ar fi avut păstrarea acestei părţi de vorbire caracterizată prin proprie flexiune din moment ce nimeni nu ştia să schiţeze nici măcar un surâs? În Ţara Tristă, până şi decorul era cenuşiu. Cerul prezenta cotidian un gri sumbru, locuinţele nu aveau pic de veselie a culorilor vii care bucură ochiul, drumurile erau pline de praful tristeţii, iar tristeţea... da, doamnelor şi domnilor, tristeţea era totală. Nici chiar cei mai bătrâni dintre bătrânii Ţării Triste nu-şi mai aduceau aminte când se petrecuse... Marea Transformare. Iar cei mai mici se năşteau şi creşteau fără să fie învăţaţi de nimeni să zâmbească.

Într-o zi, nu se ştie cum, nu se ştie de unde şi nici cu ce mijloc de transport, în capitala Ţării Triste poposiră doi adolescenţi. Ea, subţire ca o păpădie, cu păr de grâu până la mijloc şi ochi albaştri ca cerul de vară, el – tras prin inel, ca Feţi-Frumoşii poveştilor, cu părul cărbune şi ochi de tăciune... Se ţineau de mână şi priveau cuprinşi de mirare cum trecea tristeţea la braţ cu fiecare locuitor. Fata se zgribuli şi se lipi la pieptul băiatului, fiindcă în Ţara Tristă nici chiar soarele nu oferea zâmbet de raze. Era din ce în ce mai frig în case şi suflete, ca şi cum, într-un final, o iarnă cruntă avea să se instaleze acolo pentru totdeauna... Vreau să plecăm de-aici, murmură fata, privind în ochii băiatului... E frig şi miroase a tristeţe... În clipa aceea, băiatul cu ochi de tăciune cuprinse fata de mijloc şi o sărută lung...

Sărutul lor nu dură o veşnicie... Însă, pe măsură ce îşi sorbeau iubirea de pe buze, casele începură să prindă culoare, pictându-se în feerie cromatică, frunzele copacilor prinseră verde de viaţă, cerul mohorât lăsă primele raze ale soarelui să pătrundă printre norii împrăştiaţi, iar în ochii trecătorilor care îi observară pe cei doi îndrăgostiţi sclipi... bucuria aducerii aminte. Nimeni nu mai ştie azi încotro au plecat fata cu părul de grâu şi iubitul ei. Poate trec şi astăzi din loc în loc, sărutându-se lung în lumi care au uitat să râdă. Din acea zi, Ţara Tristă a redevenit o Ţară Veselă. Un simplu sărut fusese de ajuns pentru ca oamenii să-şi reamintească sentimentul demult uitat, despre care nici bătrânii nu mai vorbeau – IUBIREA... Învăţând din nou să dăruiască şi să primească iubire, locuitorii ţării au reintrodus şi verbul a râde în dicţionar...

Om de Hârtie

Sunt un om de hârtie pe care l-ai confecţionat, într-o doară, dintr-o foaie de roman necitit de nimeni. Ai scos o foarfecă din sertar – era foarte ascuţită – şi m-ai decupat spre a-ţi fi semn pentru alte cărţi. Presat între pagini încărcate de metafore sau pline cu simboluri învechite ale unor iubiri încheiate întotdeauna tragic, aştept în fiecare zi momentul încărcat de magie în care mă vei atinge, mă vei pune lângă tine şi voi privi în tăcere setea ta de lectură nocturnă. Aş vrea să îţi vorbesc, dar cine a mai pomenit un Om de Hârtie care să şoptească măcar unul sau două cuvinte? Mă complac într-o dulce aşteptare, conştient fiind că degetele tale lungi mă vor atinge încă o dată, înainte de culcare. Dormim împreună, eu – Om de Hârtie îndrăgostit de o femeie inaccesibilă -, iar tu o permanentă zbatere în vârtejuri de trăiri personale din care înţeleg că furtunile Coriolis ale lui Frank Herbert erau doar o joacă de copii pe o planetă numită Dune... Dacă se va întâmpla să nu mă atingi în vreo seară, acesta rămâne cel mai mare coşmar al meu, atunci mă voi sinucide dându-mi foc cu bricheta de care nu te desparţi aproape niciodată. Omul tău de Hârtie rămâne presat între paginile unor romane scrise cu sufletul şi, aproape pe neştiute, capătă suflet prin intermediul fiecărui personaj cu care intră în contact. Poate că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, Omul de Hârtie va prinde viaţă, iar tu te vei trezi dimineaţa mângâind tandru un fost semn de carte transformat în... iubitul tău.

Cristian Lisandru