DE SUFLET SI DE DURERE

Eterice-înțelegeri de moș străvechi de zile, dospite pe cuptorul viselor lui ce niciodată nu au fost rănite...…

Dacă vibrăm atât de puternic la fiecare foșnet in vânturile crestelor, dacă jalea nenăscută ne saltă pe valul fiecărui bucium ce nu s-a rătăcit pe drumuri… dacă durerea nemurită se cuibărește cu puii săi în noul zilei ce încă nu cântă… oare nu înseamnă ca marii și micii vremurilor nu s-au cuibărit cândva în căușul sufletelor noastre?? Pe câți nu a trebuit sa ii primim în așternutul cald - dar aspru al unui destin de mamă și de tată ai vremurilor ce aveau sa vie…
Ai plecat capul, omule, atunci când a trebuit sa-l pleci, chiar și numai sub durere, să ți se înnoade doar în barbă scrâșnetele și lacrimile acrite de puterea stăpânilor… L-ai ridicat cu ochi sălbatici atunci când te-ai aruncat în lupta cu pumnalul durerii mai dur decât otelul din teaca, și ai lăsat acolo un os și un suflet printre mormintele pământurilor grele de neputințele copiilor tai…
Ai fost moş si ai fost nebun, ai fost cârtiță și ai fost delfin…
Le-ai strâns pe toate române, nebune… Asa ți-a fost scris sub stele, să te arăți ponoarelor din oameni, călăuzindu-i cătinel spre visurile lor neîmplinite, ajutând să-şi ocolească până la capăt netrebniciile, simțind cum zeii cei nemuriți ai pământului iți întind ție mâna spre ajutor, atunci când bot flamand de câine trădător te-a muscat vârându-se în focul bucuriilor tale.
Aşa a trebuit, să dai si să nu iei, și încă nu ți-ai dus până la capăt suspinele, chiar dacă ele cântă in ritmuri străine prin piețele, și la colțurile ulițelor cândva strâmte…
Şi nu mai suspina de doruri neștiute, și nu-ți mai otrăvi cuvintele cu fiere…
Căci vei răspunde doar în fața visurilor tale neîmplinite, și te vor roade eternitățile doar și numai pentru a nu le mai oferi vreodată ceea ce le-ai dat acum...

Dar moșul a înțeles întotdeauna, doar eu, prâslea cel ne-voinic nu a putut sa culeagă vreodată merele de aur..