Post-ul fără nume

Mâine este 31 Decembrie. Atât cât iubesc luna aceasta, începutul iernii, promisiunea unei vieți noi, atât de mult urăsc trecerea în noul an. Parcă pied ceva din mine, wow, cred că citez un Cargo, ceva, parcă mi se ia ceva. Cu acest ceva am avut timp să mă obișnuiesc un an întreg pentru ca să mă despart acum de el. Îmi plac continuitățile, nu sfârșiturile. Nu îmi place necunoscutul, poate de accea îmi plac filmele cu spioni, poveștile despre Nostradamus, Merlin sau alți ghicitori. Despre spioni: cei care își apără patria și neamul de dușmanii fără milă m-au inspirat să îmi doresc, pe rând, să devin parte din toate serviciile secrete din lume. Este un pic mai mult o glumă, o glumă mare, care trebuie citită: admiram munca și devotamentul lor.
Acum urăsc din nou venirea noului an. Ce îmi va oferi? Nu am habar, ceea ce știu este numai despre ce a trecut. Nu ar fi fost frumos să fiu un mic Nostradamus?
În septembrie am rămas fără puiul meu Pizzoiu. S-a născut înainte de eclipsa de soare din '99, leoaică, cu un cerculeț negru, magic pe blănița albă. Nu trebuia să stea cu mine, dar faptul că era diferită de ceilalți pisoi ai Codiței a ținut-o lângă mine. Îmi adormea în palmă, îmi dormea în pălărie și poșetă , cotrobăia prin toate cotloanele casei. Odată am făcut-o avion când, dimineața, am dat plapuma la o parte și am auzit un poc. Pocul mic era Pizza mea care dormea lângă mine pe plapumă. Îi voi duce dorul atâta timp cât dorul meu poate face parte din această lume. M-am dus la biserică, am aprins o lumânare și l-am rugat pe Dumnezeu să o țină tot timpul cu mine.

O iubesc.

Acest an mi-a mai luat ceva drag, ceva care nu mai putea continua așa, nu trebuia să fie de la început, numai că, va rămâne, de asemenea, tot timpul cu mine, cu amintirea neprețuită a unui început de Maroon 5.
Bun, acum să strig de bucurie că stresul unor personaje ciudate ivite în viața mea s-a dizolvat. Eram disperată aproape, nu era ceva insurmontabil, dar numai simplul fapt că asemenea caractere fac, totuși, parte din omenire era greu de digerat. La un moment dat m-am gândit că atrag numai ciudați în preajmă, parcă erau care mai de care caz de psihiatru. Ștergătoarele nu merge, ăștia-s proști, se vede că sunt țărani, poate te iau și la bătaie, ei nu știe, și caca ăsta, mi-e frig, mi-e foame, vreau acasă, baboteca asta, este misogin, minte, dicuții fără rost interminabile aferente, pâră prostească, dezvăluiri aproape intime fără interes, toalete galben cu maron cu gustul unei croitorese neinspirate, parada modei de la toamn-a-apus de mult, instalator îmbrâncind-o în colț generând chicoteli și gata. Gata frate, gata cu voi, sper să nu vă mai văd niciodată.
Ei cam asta a fost un pic din anul meu. Nu a fost foarte rău, în afară de săracul Vasile care duce lipsă de discipoli și s-a gândit să facă unul din mine ... la fel cu Aristotel, Aristofan și Profan ... sper să găsească și urmeze lumina adevăratului Dumnezeu, căci fără de lumină nu ne-am vedea.