Este timpul să scriu din nou. La ora 1:04, credeți-mă, creierul îmi este inert. Idei, de unde să aspir idei? Idei îmi vin noaptea, când mă așez în pat, după ce sting lumina, când mintea începe să îmi alerge: ce a zis ăla, ce a zis aia, ce am făcut, cum am făcut și încep să mă cert, justific, ameninț, admir unui gând interior care insistă să îmi descoasă firul rațiunii.
Nopți la rând, când insomnia nu-mi dă pace, încep să despic firul în patru și mă încânt cu fluxul ideilor mele. Atunci mi-aș dori să nu fiu atât de leneșă, să pot să îmi mișc derierul de sub plapumă, să deschid calculărețul și să le „imortalizez”, ideile, fluxul conștiinței. În astfel de momente îmi aduc aminte de ce am citit despre Creangă: se culca lângă lumânare și chibrit pentru că noaptea se trezea sau înainte de a adormi avea cele mai bune idei .
Ha, cum eu nu am năzuințe de Creangă, mă mulțumesc să mă foiesc în continuare în pat, să îmi rostesc în gând „Tatăl nostru” de câte ori mintea mi se bălăcește în acțiune. Îl repet pentru a fugi de interogările ei. Minte proastă care nu înțelege că lipsa de somn o tâmpește!
Azi ajung la subiectul „Românul de altă dată”.
Românul meu de altă dată era zâmbitor, amabil, galant. Trebuia să aibă vârsta copilăriei sau mintea tulburată pentru a arunca cu pietre în fereastra unuia sau altuia. Trebuia să o aibă la fel pentru a înjura pe stradă sau pentru a rosti porcării. Trebuia să fie securist pentru a se strecura nevăzut în viața, intimitatea cuiva. Trebuia să fie infractor pentru a intra în vreo casă cu intenția de a cauza daune materiale sau morale.
Ei, iată-mă într-un nou secol, probabil că îl vor numi Secolul Luminii, când toată lumea este blagoslovită de „căldura” libertății. Unii ne-am păstrat decența, care ne-a făcut să trecem pragul lui '89, alții își educă copiii întru ale ei valori, numai că, pe cuvânt de pionier, eu mă văd în situația de a afirma, după ani lungi de observații și osteneală, că „dacă ești bun, ești prost”!
Bun, în acceptul oricărei ființe, chiar și cel care nu este bun are pretenția unei societăți de oameni buni, chiar dacă el face ceea ce lui nu-i place, legea trebuie să îi fie alături, chiar dacă el aplică fărădeleagea, deci, bun, înseamnă: să îi spui fratelui tău că fasolea este fierbinte, să nu îl lași să își frigă gura și el, mai înseamnă să respecți dreptul la concurență loială, să nu îi pui piedici potențialului competitor ascultându-i convorbirile private, furându-i ideile, numai pentru că tu ești nesimțit, bun înseamnă să nu râzi de necazul omului care, chiar dacă îl consideri potențial dușman, destăinuie că cineva l-a chinuit timp de 10 ani rostind spurcăciuni în casa lui, mai înseamnă să nu alungi prin amenințări cu moartea pe cel care îl preferă pe închipuitul tău dușman, numai pentru că a ta capră a murit demult pe maidanele de la Ciorogârla iar tu îți dorești din tot sufletul ca nu numai tu să fii zdreanța și hahalera orașului, bun înseamnă să ai atâta minte ca atunci când îți vine să latri să o faci oficial, pentru ca lătratul să știe ce naiba ai cu el, ținând cont că pe scară sau în bloc mai sunt alți oameni care se pot speria la auzul mizeriilor tale, poate ei nu sunt obligați să fie părtași la lașitatea ta, bun înseamnă să ai minte și să întrebi omul de ce înjură cu un: „Da' cin-te-a supărat așa?!”, poate cel ce latră strigă uite hoțul iar tu nu pricepi, nu să îi dedici un bilet la Socola fără a cunoaște miezul supărării, să fii bun înseamnă să știi să împărtășești adevărul atunci când ai prea multe pretenții și tendințe bizare în a-l afla și așa pot să mă întorc până în 1995 când am aflat că eu, bună fiind, nu aș fi ascuns piatra prețioasă a cunoașterii celor pe care îi iubeam. Din păcate și de drept ei au devenit urâți, ne-iubiți de atunci. Să fie pace în lume!
