Cum aratau de fapt vikingii?

În reprezentările populare îi vedem ca pe nişte luptători duri, cu chipuri mânioase şi spume la gură. Nu tocmai nişte feţi-frumoşi. Este însă improbabil ca ei să fi fost atât de necivilizaţi, din moemnt ce mai multe descoperiri arheologice atestă prezenţa unor instrumente precum pieptenele, penseta, pila sau scobitoarea (de văzut de pildă la Muzeul din Roskilde). Prin urmare igiena personală nu era un lucru de neglijat nici măcar pentru ei. Mai mult, sursele scrise susţin descoperirile. În cronica sa din 1220, John de Wallingford pomeneşte lucruri precum obiceiul lor de a se spăla în fiecare sâmbătă, de a se schimba des de haine şi de a se aranja prin detalii care le dădea un aer de Don Juan, cu care au fost capabili chiar să cucerească femei căsătorite sau fete de nobili. Ce-i drept, ambasadorul arab Ibn Fadlan îi consideră cele mai mizere creaturi ale lui Allah, dar arabii au o cultură care presupune o baie inaintea fiecăreia dintre cele cinci rugăciuni zilnice…


Poate că vikingii nu arătau atât de fioros, dar nici nu semănau în totalitate cu noi. Anatomia lor este similară, dar vechii danezi erau mai scunzi cam cu 8-10 cm. Constituţia corporală era probabil marcată de muncile grele pe care le depuneau. Ar fi de presupus că acumulau mai multă masă musculară decât noi, dar printre problemele curente figurau artrita, osteoporoza şi dantura proastă. Vikingii aveau acces la tot felul de specialităţi culinare datorită expansiunii lor, dar nutriţia lor era mai precară decât a noastră. Scheletele din morminte ne arată că oamenii, în speţă copiii, ajungeau cu greu la o dezvoltare corporală deosebită.
O altă curiozitate este că femeile vikinge se caracterizau prin trăsături masculine oarecum pronunţate în comparaţie cu situaţia de azi. Chipurile bărbaţilor şi ale femeilor erau în genere mai asemănătoare. Nu se aplică regula tuturor scheletelor, dar de obicei este destul de greu de identificat un bărbat de o femeie, pentru că acestea aveau şi ele adesea pomeţi bine conturaţi şi sprâncene groase. Studiile genetice arată că şi atunci, ca şi acum, exista un amestec de blonzi, roşcaţi şi bruneţi, deşi în Scandinavia de nord blonzii dominau, şi se pare că în zona Danemarcei roşcaţii erau ceva mai mulţi. Dar să nu uităm că şi societatea vikingă, ca toate de altfel, nu este una pură, deci de sorginte exclusiv scandinavă.

Un mit des întâlnit este cel al veşmintelor, admirate în întreaga lume. Câteva surse, incluzând o veche imagine, oferă descrieri pozitive ale veşmintelor vikinge. Un desen englez din 1030 îl portretizează pe regele Knud cu haine elegante, încălţări ţuguiate, şosete cu panglici, pantaloni fini, o tunică până la genunchi şi o pelerină de calitate aruncată peste un umăr. Culorile şi modele preferate de vikingi sunt supuse schimbării, iar moda depinde şi de regiune, şi de statut. O imagine exactă asupra modei vikinge rămâne străină. Ce cunoaştem se bazează doar pe materiale fragmentare, în plus, nu se ştie dacă ce găsim în morminte corespunde cu îmbrăcămintea de zi cu zi.

Mitul despre puzderia de răni şi cicatrici care nu lipseau din înfăţişarea unui viking adevărat poate că nu este chiar atât de fantastic. Nu se poate spune cu exactitate cât de frecvente erau rănile, pentru că tăieturile superficiale nu se pot detecta pe schelete. Dar urmele de violenţă pe rămăşiţele bărbăteşti se întâlnesc destul de des. Este foarte probabil ca vikingii să fi fost “individualizaţi” prin câteva cicatrici urâte, care le piperau puţin înfăţişarea de care, de altfel, se pare că se îngrijeau. De Irina-Maria Manea - Historia

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu