Dacia si migratorii: SLAVII
Ca
loc de origine și dezvoltare materială a acestor populații, arheologii
au stabilit spațiul de la nord și est de Vistula, cuprinzând bazinele
Bugului de Nord, Pripiatului, Berezinei, Desnei, Niprului superior,
Okai, Volgăi superioare, Donului superior, regiunea silvostepică
mlăștinoasă din Bielorusia; spre vest, Podișul Valdai; spre nord-vest,
Podișul Rusiei Centrale și Câmpia Oka-Don.
După cum relatează unii autori antici,
strămoșii slavilor aveau o cultură materială inferioară vecinilor:
“Locuiesc în colibe jalnice, răzlețiți mult unii de alții și se mută
mereu dintr-un loc într-altul.Duceau o viață neîngrijita și sunt plini
mereu de murdărie. Neamurile acestea, sclavinii și antii, nu sunt
conduse de un singur om, ci trăiesc din vechime într-o rânduiala
democratică și de aceea treburile lor, atât cele prielnice cât și cele
neprielnice, sunt totdeauna dezbătute de obște” (Procopius din
Caesareea, Despre războaie, VII, 14, 22-24).
Alți autori antici care îi amintesc pe
slavi sunt Plinius, Tacitus, Ptolemeu, Pseudo-Caesarios, Iordanes,
Procopius din Caesarea, Pseudo-Mauricios, Menander Protector,
Theophilact Simocatta și Theophanes Confesor.
Migrația slavilor către vest începe
într-un context complex și a fost influențată de eliberarea teritoriilor
nord-pontice și zonei Dunării Mijlocii de către populațiile germanice,
căderea stăpânirii panonice a hunilor și pătrunderea avarilor spre apus.
În interiorul spațiului carpato-danubiano-pontic, slavii ajung cu
precădere în zonele extracarpatice, cum ar fi culoarul Nistrului, între
Nistrul Mijlociu și Niprul Mijlociu, regiunea Dunării de Jos, de unde au
întreprins primele atacuri asupra Imperiului Bizantin, în 517-518 și
518-527, avându-i ca aliați pe kutriguri, un popor turci înrudit cu
bulgarii.
Deși bizantinii au încercat să stimuleze
un conflict între avari și slavi pentru a-și proteja granițele, totuși
aceștia din urmă declanșează o serie de noi expediții militare împotriva
provinciilor imperiale, în anii 578-582 și 582-602. În această
perioadă, în teritoriile nou ocupate, slavii încep să se îndeltnicească
cu agricultura și creșterea animalelor.
În
urmă unei incursiuni slave în Imperiu, în anul 597, generalul bizantin
Petros a întreprins o expediție împotriva slavilor conduși de Piragast,
privit drept un lider al unei regiuni de la est de Carpați. În timpul
răscoalei armatelor imperiale bizantine din anul 602, de sub conducerea
lui Focas, atunci când limes-ul dunărean a rămas descoperit, s-a produs o
puternică invazie avaro-slavă, în cursul căreia masele de slavi de la
nord de Dunăre, la care se vor fi alăturat și alte neamuri, s-au
deplasat și așezat la sud de fluviu, probabil între acesta și Balcani.
Această deplasare a micșorat presiunea slavă asupra populației
nord-dunărene, având un efect benefic asupra supraviețuirii
etno-culturale a acesteia.
Cultura materială a slavilor, dacă ne
referim la urmele descoperite pe teritoriul țării noastre, a fost una
inferioară celei autohtone, primind, din partea acesteia, influențe
semnificative. Concret, cercetările efectuate asupra unor inventare
atribuite slavilor au relevat locuințe de tipul bordeielor și colibelor,
simple, puține unelte de fier, o cantitate destul de mare de piese de
os, ceramică lucrată în mare majoritate cu mâna, cu un repertoriu redus
de forme (oale borcan alungite, de diferite dimensiuni, cu buza foarte
puțin schițată, străchini și tipsii simple), cel mai adesea fără
decoruri și o serie de piese de bronz.
Ca rit funerar, slavii utilizau
incinerația cu resturile celor defuncți depuse în urne sau direct în
gropi, însoțite de piese de inventar (podoabe, accesorii și ofrande), în
morminte tumulare sau plane, așa cum se observă în marea necropolă de
la Sărata Monteoru (ce conține 1.500 de morminte).
Slavii au pătruns în spațiul
carpato-danubiano-pontic prin căi diverse, de pildă de-a lungul
Nistrului, Prutului și Siretului, către centrul și sudul Moldovei, de
unde au ajuns în zonele de câmpie ale Munteniei și Olteniei. Din aceste
zone, grupe de slavi au intrat, în secolele VI-VIII, în Transilvania.
Elemente slave se întâlnesc în fazele evoluate ale culturilor
străromânești Costișa-Botoșana-Hansca, Ipotesti-Cândești și Brătei, care
au începuturi anterioare instalării slăvilor în spațiul
carpato-danubiano-pontic, nascându-se o serie de aspecte mixte:
Suceava-Sipot – Hlincea I (Dorobantu), Ipotești-Cândești B și
Bezid-Filiași.
Vestigii slave timpurii, alături de cele
autohtone, au fost descoperite la: Suceava-Sipot, Iași-Crucea lui
Ferent, Davideni (jud. Neamț), Dodești (jud. Vaslui), Cândești (jud.
Vrancea), Sărata Monteoru (Jud. Buzău), București (Militari, Cățelul
Nou), Budureasca (jud. Prahova), Dulceanca (jud. Teleorman), Poiana și
Cernatu (jud. Covasna), Hansca, Trebujeni și Hucea (Rep. Moldova). La
momenul sosirii slavilor pe teritoriul de astăzi al României, populația
indigena era una destul de omogenă, cultural și etnic, iar cercetătorii
opinează că aportul acestora, în esența, asupra etnicității locuitorilor
de aici, a fost aproape nul. De Valentin Roman – Adevarul despre daci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu