Interviu cu Dinu Gutu

Cand stadionul coboara in strada. Interviu cu Dinu Gutu, cercetator si ultras

autor: FrontPress 05.12.2012

Îţi ia timp să descoşi lumea ultraşilor, să-i descifrezi ritualurile, crezurile. Dinu Guţu (24 de ani) merge de vreo şase ani la meciurile lui Dinamo. E membru de grup în Peluza „Cătălin Hîldan“. De la o vreme, a început să ţină un jurnal antropologic de teren, care i-a folosit, în 2010, la scrierea licenţei: o lucrare de Ştiinţe Politice, publicată anul acesta sub titlul Revoluţia „ultraşilor“ (Antietatism, violenţă simbolică şi potenţial insurecţional în cadrul fenomenului „Ultras“, Editura Cartier). După protestele din ianuarie, a adăugat un soi de epilog: teoria coborîse în stradă.

„În cărţulia asta eram foarte fericit că pot să contrazic teoria marxistă asupra revoluţiilor, care spunea că vom avea clase aflate în conflict. În rebeliunea politică postmodernă, nu mai există clase, ci doar grupuri cu potenţial violent, adică ultraşii, care – avînd experienţa confruntării cu statul – pot crea violenţe de masă. Iar restul populaţiei coalizează oarecum împotriva jandarmeriei. Mă înşelasem în privinţa teoriei: e mai marxist contextul decît credeam. În momentul de faţă, pe străzile Atenei sînt inclusiv suporteri anarhişti“ – explică Dinu Guţu.

Ultraşii au ceva dintr-un „romantic crew“ – de aici şi iraţionalul lor: „Să păstrezi steagul cu sfinţenie, să faci coregrafii care costă… Pare ceva complet iraţional şi non-utilitarist. Ei sînt nişte idealişti şi luptă pentru conservarea tipului ăsta de libertate“, mai spune Dinu Guţu. Cît e însă de periculos acest idealism, dacă e?

Ce modelează comportamentul ultraşilor?

E un tip de cultură. E clar: înainte de 1990 n-am avut acest tip de susţinere fanatică şi organizată a unei echipe. Odată cu liberalizarea, am adoptat – inconştient sau nu – modelul latin de susţinere a unei echipe de fotbal, numit Ultras. Modelul anglo-saxon e Hooligans. Aceştia din urmă nu au steaguri de gard, grupurile sînt mai puţin ierarhice şi se bazează pe violenţă fizică. Un grup Ultras, în schimb, e o mulţime mai degrabă isterică, feminină. Adică îşi domină adversarul printr-un spectacol simbolic: o coregrafie, o demonstraţie de forţă care arată unitatea grupului şi superioritatea sa. Ceea ce nu înţelege statul e că astea sînt elemente dintr-o cultură. Şi, în momentul în care interzice spectacolele pirotehnice, coregrafiile, mesajele, intervine practic în manifestarea culturală a unui anumit grup. De aici apar marile probleme. Aşa se explică implicarea suporterilor în ceea ce a însemnat Piaţa Universităţii 2012.

Implicarea suporterilor a fost deci strict legată de nemulţumirile proprii.

Nu nepărat. S-a ieşit din spirit civic şi ca reacţie la îngrădirea constantă a unei serii de libertăţi asupra acestui grup. Practic, ceea ce s-a întîmplat în ianuarie cu suporterii a fost nelegitimarea acţiunii statului în cazul legii respective. S-au coalizat şi au conştientizat faptul că rivalităţile de weekend sînt importante, dar mai presus decît duşmanul pe care-l ai în Drumul Taberei sau în Ştefan cel Mare ar fi schimbarea statului şi a instituţiilor sale de coerciţie.

Pot fi ultraşii folosiţi politic, pot fi manipulaţi?

Pot fi, dar cred că e mai degrabă vorba de grupuri sau indivizi marginali. Nu poţi „cumpăra“ o subcultură. Pentru că în cadrul fenomenului Ultras există o aversiune faţă de politic: în general, eşti doar Ultras, eşti liber, asta te defineşte. Nu poţi să-ţi diluezi identitatea mergînd într-un partid.

În ce condiţii se ajunge la violenţă?

Se exagerează cu violenţa. Hai să luăm ultimul derby Steaua-Dinamo. În ziua respectivă, erau patru sau cinci ştiri pe gsp.ro despre violenţa suporterilor şi patru – despre meciul propriu-zis. În afară de un atac asupra unor dinamovişti, n-au mai fost probleme. În general, cultura Ultras nu încurajează violenţa. Există doar grupuri marginale care au apetenţă pentru asta.

Adică violenţa simbolică înlocuieşte, în mare măsură, violenţa fizică.

Da. Ultraseria aduce foarte mult cu ideea de carnaval, de spectacol care nu aparţine statului. Pentru că şi cultura Ultras e mai degrabă una „working class“. E un refuz simbolic al ordinii şi disciplinei statului, e bucuria clasei muncitoare. De aici şi rivalităţile între cartiere, între oraşe. Apoi, ultraşii stau la peluză, unde sînt biletele cele mai ieftine. Se manifestă şi un anticonsumerism. Sînt o reprezentare a culturii punk DIY („do it yourself ethics“). Naţional Arena e un studiu de caz foarte bun. Suporterii îi zic „Mall Arena“, pentru că acolo li se cere 10 lei pe un hotdog. Şi pentru că identitatea hardcore se diluează: vine lume care nu e interesată de susţinerea echipei, ci doar de spectacol. Cum zicea un suporter: între Red Hot Chili Peppers şi Dinamo-Barcelona nu mai există diferenţe.

Se comportă diferit ultraşii în Ştefan cel Mare, de exemplu, decît pe Naţional Arena?

Ei nu se comportă diferit, dar cu siguranţă observă o represiune mai mare din partea organelor de coerciţie. Pentru că e un stadion mult mai bine organizat, ultraşii nu mai controlează peluza aşa cum o controlau înainte. Sînt mult mai stricte regulile decît erau pe stadioanele vechi. Stadionul, ca teatru al exprimării opţiunilor, e unul dintre puţinele locuri în care observi represiunea statului şi felul în care te cenzurează. E aproape ideea de protest şi cea de peluză, sînt cam aceleaşi tipuri de energii. Ca să nu mai vorbim de faptul că „inamicul comun“, jandarmeria, e şi aici, şi acolo.

Suporterii văd în jandarm o personificare a statului.

Da, statul e pentru ei instituţia asta, una vizibilă. Uneori, chiar tangibilă, cînd primeşti bastoane pe spate. Din punctul meu de vedere, ultraşii sînt – deşi nu conştientizează lucrul ăsta – singurul grup din societatea asta care ar putea, prin şicanele şi provocările constante de la fiecare meci, să democratizeze instituţiile de coerciţie ale statului.

Ai realizat un profil al ultrasului, pe baza unui chestionar. Ce concluzii s-au conturat?

Chestionarul e făcut în 2010. S-au schimbat multe lucruri şi cred că procentul respondenţilor care se situau ideologic pe zona dreptei – 40% atunci – s-a mai schimbat. Mai ales că în ianuarie s-a protestat împotriva unor măsuri de austeritate, profund neoliberale. Cred că acum sînt mai mulţi de centru, centru-stînga. În jur de 90% spuneau că ar ieşi în stradă în cazul unei revolte. Asta demonstrează faptul că sînt un grup cu un important potenţial de schimbare socială. Mult mai radicali decît mainstream-ul.

Te-a surprins numărul mic al celor care se declară anarhişti?

Ei sînt mai degrabă grupuri ierarhice, care văd un lider, care se bazează pe o structură de comunitate, pe solidaritate şi pe anumite valori. Dacă urmăreşti mesajele pe care şi le aruncă unii altora, multe acuză exact abaterile de la normele ultraseriei, ale tipului de manifestare „sănătoasă“. Deci n-ar putea fi anarhişti, din moment ce joacă într-un anumit cod valoric.

Pare totuşi atrăgătoare titulatura asta pentru un ultras. În plus, din afară, nu prea se văd structurile ierarhice de care vorbeşti.

Asta e şi una dintre mizele lucrării pe care vreau s-o public: schimbarea percepţiei dintr-o perspectivă antropologică, academică. Violenţele din cadrul derby-urilor sînt provocate de grupuri marginale, care ar putea avea o tentă de cultură Hooligans, mai anarhistă. (…) Violenţa lor fizică şi simbolică e direct proporţională cu clivajele sociale dintr-o anumită perioadă.

Sînt deci o reprezentare a societăţii, la un moment dat.

Exact. La început erau mult mai aproape de ideea de clasă muncitoare. Fiind vorba de o cultură, care nu poate fi statică, acum s-a diluat uşor povestea asta, nu mai sînt neapărat clasă de jos, sînt şi oameni care fac masterate şi doctorate. Vreo 80% au sau vor face studii superioare.

Vorbeai, în finalul lucrării, despre „nevoia de entropie a omului modern“, care se reflectă pe stadioane. Acţionează stadionul ca o supapă?

E o supapă extraordinară de evacuare. Un lucru e cert: un ultras nu răspunde decît provocării unui egal. Niciodată nu va ataca pe cineva care nu joacă după aceleaşi reguli. Iar conflictele lor sînt pur ritualice, ei nu se urăsc. (…) Ultraşii merg pe partea asta mai hardcore, pe ideea că „jucătorii şi patronii pleacă şi vin, noi am rămas aceiaşi“. E un grup marginal care creează o istorie paralelă cu cea a clubului. Viaţa de ultras înseamnă mult mai mult decît ceea ce se vede. Sînt deplasări, petreceri, bucurii şi tristeţi trăite prin reinventarea valorilor de comunitate, pierdute într-o societate care prioritar consumă. A consemnat Vlad Odobescu pentru Dilema Veche