Ceausescu si inovatiile din Securitate
În
1967, Ceauşescu a decis că românii care pleacă în străinătate, în
interes de serviciu, să fie instruiţi de Securitate. Instituţionalizarea
acestui nou tip de relaţii cu serviciile speciale se făcea prin
ministerele de resort.
Istoricii care se ocupă de evoluţia
Securităţii constată că între „epoca Dej“ şi perioada de după 1965,
deosebirile sunt substanţiale. În primul rând, prin aceea că Securitatea
a fost supusă de Ceauşescu unui riguros control de partid. Şi inclusă,
la vedere, în realizarea sarcinilor de plan.
În vara lui 1967 s-a produs o adevărată schimbare prin crearea Consiliului Securităţii Statului (CSS).
Furturi şi accidente de muncă
Urmărind stenogramele şedinţelor
conducerii de partid, putem conchide că, în geneza şi misiunile CSS,
determinant a fost raportul dintre anumite realităţi româneşti şi
ideologia comunistă.
În iunie 1967, Comitetul Executiv al CC
al PCR a discutat, printre altele, „starea de indisciplină în muncă“ din
întreprinderile socialiste. Anul precedent se înregistraseră 12.000
cazuri, soldate cu pagube de 195 milioane de lei. Dintre acestea, 40.587
erau accidente de muncă, cu rezultatul a 852 morţi. Timpurile se
schimbaseră, vina nu mai putea fi atribuită uneltirilor „imperialiste“,
nici sabotajelor „duşmanului de clasă“. Dar nici nu se admitea ideea
de-a informa cetăţenii despre această stare infracţională care
contravenea teoriei superiorităţii socialismului şi ocrotirii
proprietăţii colective de către omul nou. „Socialismul este singura
soluţie ce asigură manifestarea deplină a personalităţii umane“, declara
public Nicolae Ceauşescu. Muncitorului, ţăranului, scriitorului,
pictorului, compozitorului sau omului de ştiinţă, regimul le oferise
posibilitatea „să poată crea, să poată pune tot ceea ce are mai de preţ,
în slujba omului, a bunăstării sale“.
Toată munca într-o singură mână!
Ca-n manageriatul unei corporaţii cu
arie internaţională, în 20 iunie 1967, Ceauşescu a impus „să concentreze
toată munca de securitate într-o singură mână“. În discuţiile purtate,
liderul a solicitat „instruirea obligatorie a tuturor celor care pleacă
în străinătate“ de către „un grup“.
Atunci – şi nu în anii ’80, cum s-a spus
adesea -, Ceauşescu a luat decizii radicale privind contactele externe.
„Niciun om nu poate pleca în străinătate până nu va fi instruit de
acest grup împreună cu un reprezentant al secţiei“, a impus el cu
claritate instituţionalizarea relaţiilor de colaborare cu Securitatea.
Oamenii nu mai erau chemaţi însă la
sediile Securităţii, ci la ministerele de resortul cărora ţinea scopul
călătoriei lor peste hotare. „Să facă treabă pentru stat“, spunea el
despre cei cărora li se aprobau plecările în străinătate, „să ştim ce ne
lipseşte, să cunoaştem toate lucrurile acestea care intră în spionaj,
dar lucruri care nu sunt secrete, ci de informare tehnică“.
În asemenea condiţii, sunt superflue
dezbaterile postcomuniste asupra colaborării cu Securitatea a celor
trimişi să încheie contracte economice, cu burse de studiu sau creaţie.
Consiliul Securităţii Statului
De pe platforma acestor discuţii s-a
înfiinţat CSS. În fruntea noii instituţii a fost numit Ion Stănescu
(până-n 1962 purtase numele Silaghi). Tânăr frezor la Uzinele Malaxa,
fusese scos din producţie şi promovat activist încă din 1948. Treaptă
după treaptă în ierarhie, s-a specializat, s-ar putea spune, în politruc
şi cadrist al Armatei şi Internelor. Ultimii trei ani, Stănescu
deţinuse funcţia de prim-secretar la regionala de partid Oltenia.
În urmă cu câţiva ani, Ion Stănescu mi-a
relatat astfel momentul numirii sale: „M-a chemat Ceauşescu şi nu am să
uit, am tot respectul, îl bălăcăresc unii acum, dar m-a impresionat
pentru că mi-a atras atenţia asupra a trei lucruri. Primul: trebuie să
luaţi măsuri să nu se mai întâmple abuzuri şi abateri cum s-au întâmplat
mai înainte, să schimbăm această stare de lucruri. Al doilea: să nu
luaţi orice nemulţumire a cetăţenilor României drept manifestări
duşmănoase; erau probleme cu aprovizionarea, cu toate, cum e şi în
prezent; accentul mai mult pe muncă de prevenire. Şi al treilea mi-a
cerut: trebuie să faceţi reforme radicale pentru pregătirea ofiţerilor“.
Cel mai simplu s-a intervenit în
pregătirea ofiţerilor. Au fost incluşi în programe de învăţare a
şofatului, dactilografiei, înotului, limbilor străine şi specializaţi în
ştiinţe juridice. Recrutaţi din producţie pentru şcoala de ofiţeri de
securitate, din 1968 absolvenţii acesteia erau înscrişi direct în anul
trei al facultăţilor de Drept, secţia fără frecvenţă. Spre nemulţumirea
celorlalţi studenţi care se confruntaseră la admitere cu o concurenţă de
30-40 de înscrişi pe câte-un loc.
Prevenirea „pe faţă“
Ion Stănescu a declarat că n-a primit
nici o indicaţie de la Ceauşescu privind informatorii. A decis scoaterea
din evidenţe a celor trecuţi de 60 de ani, consideraţi de-acum
inofensivi. Dacă pe social-democraţi Ceauşescu i-a inclus în categoria
de onoare a ilegaliştilor, foştii aliaţi ai comuniştilor din iunie 1944,
ţărăniştii şi liberalii au fost, de asemenea, scoşi din evidenţa
categoriilor periculoase. În „baza de lucru“, după declaraţiile lui
Stănescu, au rămas legionarii şi iredentiştii maghiari. Până la
sfârşitul regimului comunist, foştii legionarii au reprezentat un
potenţial pericol.
În spiritul misiunii de prevenire, s-a
lucrat „pe faţă“, înfiinţându-se birouri ale Securităţii în
întreprinderi. Acestea aparţineau Direcţiei de contrainformaţii
economice conduse de Emil Macri. După spusele lui Stănescu, ideea
acestor birouri a fost o creaţie românească şi foarte apreciată de
Ceauşescu. Ofiţerii activi şi conducerea întreprinderii „conlucrau“
direct cu angajaţii. Scopurile declarate erau protejarea secretelor în
afacerile de export, creşterea disciplinei în producţie şi stoparea
furturilor din întreprindere. Pe baza unor astfel de ordine interne,
emise de Ion Stănescu, accentul muncii Securităţii s-a deplasat pe
prevenire.
Psihoza omniprezenţei Securităţii
Întreaga activitate a Securităţii se
orienta de-acum spre „lămurirea“ românilor de-a nu se antrena în alte
activităţi decât cele privind munca lor şi interesele generale ale
societăţii, specificate de documentele de partid. A fost o „reprofilare“
a Securităţii, spune ulterior Stănescu, sarcinile sale identificându-se
cu ale partidului. Noile „acţiuni specifice“ erau „avertizarea“ celor
pe cale de-a călca strâmb şi „punerea în discuţie în colectivele de
muncă“. În locul foştilor duşmani ai poporului au început a fi urmăriţi
membrii de partid, personalităţile publice, scriitorii, artiştii care
veneau în contact cu străini, tehnicienii care încheiau contracte
economice cu străinătatea. Ideea că Securitatea e pretutindeni a
alimentat o nouă psihoză socială.
Generalul Caraman, mândria Securităţii
Înlocuirea vechiului şef al Securităţii,
Alexandru Drăghici, cu Cornel Onescu a fost prima schimbare resimţită
de cei desemnaţi ca „scutul şi sabia partidului“. Se instala astfel şi-n
vârful Securităţii o nouă generaţie.
Paris-Moscova, via Bucureşti
Prestigiul spionilor români ajunsese
recunoscut în blocul militar comunist prin rezultatele reţelei care,
operând în Franţa, se înfiltrase în NATO la sfârşitul anilor ’50. „Mihai
Caraman este mândria noastră“, a declarat Nicolae Pleşiţă („Ochii şi
urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Dialoguri
consemnate de Viorel Patrichi“, Bucureşti, Editura Ianus, 2001). Fiecare
ţară acţiona pentru obţineri de date dar documentele legate de
confruntarea dintre NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV)
se aduceau cu sacii pe aeroportul Băneasa. Erau transmise, conform
înţelegerilor, şi Moscovei, după relatarea lui Pleşiţă.
Personaj charismatic şi dotat din plin
cu inteligenţă socială, cum numesc psihologii arta selecţiei şi
cultivării oamenilor utili, Caraman îi ghida şi pe demnitarii români în
descoperirea frumuseţilor Parisului, făcându-li-se simpatic.
Dar în 1968, un înalt ofiţer KGB, Eugen
Runge, a dezertat la americani. Datorită lui a fost deconspirată reţeaua
Caraman alcătuită din cetăţeni occidentali care lucrau pentru NATO. În
1968, reţeaua a fost lichidată iar şeful ei, rechemat în ţară. Nu
întâmplător deconspirarea s-a produs după retragerea lui Charles de
Gaulle, preşedintele francez, potrivnic al încorporării Franţei în
Alianţa Nord-Atlantică, spun istoricii Securităţii.
La panoul de onoare: I. C. Drăgan şi Emil Palade
Din informările secţiei de relaţii
internaţionale către conducerea partidului răzbăteau în acea perioadă
trebuinţa de lobby extern dar şi de control asupra relaţiilor de afaceri
cu alte ţări.
Ministerul Afacerilor Externe,
Ministerul Comerţului Exterior şi Camerei de Comerţ studiau
posibilitatea atragerii unor români din străinătate. Se înţelege că
asemenea acţiuni cu bătaie lungă intrau şi în calendarul Securităţii.
Printre exemplele de bună practică
recomandate erau Iosif Constantin Drăgan din Italia şi George Emil
Palade din SUA. Se indicau şi „relaţii amicale“ cu soţiile de origine
română a unor personalităţi, precum soţia lui Jacques Chaban-Delmas,
atunci primar la Bordeaux şi preşedinte al Adunării Naţionale franceze.
Dintre exemplele pozitive se enumerau turneul Ansamblului folcloric
„Ciocârlia“ în SUA şi Canada, sărbătorirea, la Viena, a 500 de ani de la
zidirea Mănăstirii Putna şi centenarului naşterii poetului George
Coşbuc.
Pacepa mânca, din devotament, parizer în „cuşcă“
După 1965, Securitatea avea o grijă nouă
– copiii Ceauşeştilor şi fiii demnitarilor din gaşca acestora. Când
tatăl lor a ajuns la putere, Nicu avea 14 ani, Zoia 16, iar Valentin 17.
Niciunul nu era major. Cum în cuplul Ceauşescu, sarcina educaţiei
copiilor şi-o asumase mama, aceasta intră în contact direct cu capii
serviciului de pază şi protecţie a demnitarilor. Securiştii o vor
recunoaşte, dintru început, pe Elena Ceauşescu ca pe-o „şefă“ cu mare
influenţă în carierele lor.
Iar crizele din familia Ceauşeştilor
puteau avea urmări diverse. O încercare neizbutită a Zoiei de-a se
sustrage umilitorului control matern instituţionalizat, a avut urmări
pozitive pentru Ion Mihai Pacepa, adjunct al şefului Direcţiei de
Informaţii Externe (1966-1972), spun foşti demnitari. După ce Zoia
plecase într-o direcţie necunoscută, abandonându-şi maşina în zona Gării
de Nord, Pacepa jucase teatrul marii îngrijorări. După mărturia lui
Ştefan Andrei („Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea
Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea“, Bucureşti,
Editura Adevărul, 2011), două zile şi două nopţi a petrecut Pacepa
atunci în „cuşca“ din poarta vilei Ceauşeştilor. Mânca ostentativ
parizer cu pâine. I se văita mamei că n-a mai dormit şi nu s-a mai
mişcat de-acolo. Şi că plânsese de teamă şi îngrijorare pentru soarta
fetei. Slabă de înger, ca oricare mamă în împrejurări ca aceasta, după
fericitul deznodământ al revenirii Zoiei acasă dintr-o excursie în
Maramureş, Elena Ceauşescu l-a împins sub ochii soţului pe Pacepa ca
marele „devotat“ al familiei. De Lavinia Betea – Adevarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu