O seară pe Insula Iona.
Un prieten din îndepărtatul Fort Augustus îmi scrie zilele trecute și îmi dă de știre că venerabilul Ignatius Bacon este în căutarea unui secretar permanent pentru viitorul centru ortodox de pe Insula Iona. Poate m-ar interesa, glumește el, și adaugă: Iona e în calea furtunilor, după cum știi. Plouă de două ori pe zi și vîntul bate în continuu, iar noaptea se întîmplă să te trezești în zgomotul valurile care se zdrobesc de stînci. Hrana e cam sumară, va trebui să te mulțumești cu porridge, brînză și cu ce mai găsești pe la localnici. (Știi să pescuiești?) În fond, tot ce-ți poate oferi o slujbă ca aceasta e să tragi ușa după tine la capătul lumii. Dincolo începe oceanul și, zice-se, ar mai fi cîteva pămînturi de descoperit.
Hm. Să-i fi părut prietenului meu că sînt pe cale să mă retrag la pensie?
Mesajul său mi-a amintit însă de primul meu drum pe Insula Iona și de o seară petrecută în compania lui Ignatius Bacon, scoțian pur sînge, descendent mai pe departe din casa regală a Stuarților, anglican convertit la Ortodoxie și ridicat apoi la rangul de citeț, adică un fel de sub-diacon al micuței capele grecești din Kilchuimen, Fort Augustus, la cîteva mile de celebrul Loch Ness.
O dată pe an, Ignatius Bacon se dă peste cap și numai el știe cum reușește să adune o sumă de bani și să închirieze pentru cîteva săptămîni un cottage pe Insula Iona, o casă scoțiană tradițională, destul de spațioasă și utilată cu tot strictul necesar. Pentru următoarele două luni, casa Clachanach devine „centrul ortodox de pelerinaj și retreats”, iar bunul Ignatius Bacon oferă ospitalitate oricui îi trece pragul. În pofida vîrstei, căci are binișor peste 70, reușește să țină sub control gospodăria cu care s-a procopsit peste noapte, editează un „buletin” de activități al centrului, citește și poartă o corespondență intensă, iar în zori și după apusul soarelui îl găsești negreșit la rugăciune, în micuța capelă a Sfîntului Oran, la cîțiva pași de casa Clachanach, citind psalmii și ceasurile, atunci cînd printre musafirii săi nu se află și preoți care să slujească Liturghia.
Cititorul care nu cunoaște nimic despre Insula Iona este poate nedumerit de ce toate aceste lucruri trebuie să se întîmplă cu Ignatius Bacon pe o insuliță din arhipelagul Hebridelor.
Iona este una dintre cele mai mici insule din grupul Hebridelor Interioare, care mărginesc coasta de vest a Scoției (cunoscătorii să mă ierte pentru aceste detalii banale). Prin anul 560, un călugăr irlandez, Columba pe numele său latinizat, a debarcat pe Iona, ca să-și ispășească în exil, printre sălbaticii picți, păcatul de a fi copiat pe furiș psaltirea maestrului său, Sfîntul Fionnan. Iona ar fi fost prima bucată de pămînt de unde bietul monah, cuprins de remușcări, nu mai putea zări țărmurile dragei sale Irlande, care-i trezeau atîtea amintiri. În scurt timp, insula a devenit centrul creștinării Scoției. Columba călătorește în lung și-n lat, vindecă bolnavii, potolește furtunile, se luptă cu monstrul din Loch Ness, dar mai ales îi vizitează pe regii clanurilor picte și le sădește în inimile lor războinice sămînța Evangheliei. La moartea sa, Scoția e creștină, iar Iona devine locul de pelerinaj al întregului Nord creștinat. În cimitirul de pe insulă, străjuit de micuța capelă a Sfîntului Oran, se găsesc astăzi mormintele a 60 de regi, scoțieni, irlandezi, norvegieni și danezi. Între acestea, și mormîntul nefericitului Macbeth, eroul tragediei shakespeariene.
În dimineața cînd am slujit Liturghia pe altarul capelei Sfîntului Oran, la lumina lumînărilor, cînd am ajuns la pomenirea morților mi s-a pus un nod în gît: nu mi-aș fi închipuit vreodată că am să ajung să mă rog pentru odihna sufletelor a 60 de regi care-și dormeau somnul de veci sub iarbă, la cîțiva pași de mine.
Am plecat spre Iona într-o după-amiază, cam pe nepusă masă, împreună cu Marcel, parohul bisericii românești din Glasgow, și cu alți trei tovarăși de drum. Pentru că nu aveam bani pentru feribotul din portul turistic Oban, a trebuit să ocolim fiordul Loch Linnhe (loch este termenul scoțian pentru lake), apucînd spre nord și conducînd 200 de kilometri în plus, mai întîi de-a lungul văii Glen Coe, unde englezii au masacrat clanul MacDonald la 1692, pînă în apropiere de Fort William, apoi revenind spre sud, pînă la Lochaline, de unde am luat un feribot mai modest și am trecut în Insula Mull, care se învecinează cu Iona. În această parte a țării satele sînt rare, iar drumurile înguste străbat un peisaj sălbatic, uneori atît de aproape de ocean, încît valurile uriașe se sparg de stînci și se revarsă pe șosea, sub roțile mașinii. Cînd întunecase de-a binelea, am ajuns și noi în Fionnphort, un debarcader al Insulei Mull, unde am lăsat mașina, pentru că pe Iona turiștii nu au voie să intre cu mașinile personale. În port ne aștepta un localnic cu o șalupă, iar după nici zece minute am coborît pe insulă și am pornit pe bîjbîite în căutarea casei Clachanach, la lumina lunii, pentru că, pe Iona, în afara străduței care mărginește portul, stîlpii electrici sînt mai rari decît crucile celte ridicate de Columba și de urmașii săi.
Insulă era cufundată într-o liniște deplină și dacă din loc în loc n-ar fi fost cîteva ferestre luminate, ar fi putut trece drept un loc pustiu. În dreptul unei portițe, Marcel m-a tras de mînă, arătîndu-mi o luminiță licărind în fundul unei grădini: Capela Sfîntului Oran! La temelia ei, cu aproape o mie de ani în urmă, se spune că s-ar fi îngropat de viu însuși Sfîntul Oran – o versiune nordică a mitului sacrificiului fondator, cunoscut nouă în varianta din balada Meșterului Manole. Ne-am lăsat rucsacii pe o piatră și am urmat razei de lumină care ardea pe masa sfîntului altar. La plecare, am băgat de seamă că-mi lăsasem rucsacul pe lespedea unui mormînt. O ingratitudine, desigur, dar la greutatea apăsătoare a istoriei, ce mai contau bagajele unui călător din secolul 21?
Ignatius Bacon ne aștepta cu masa pusă, cum se spune, puțin îngrijorat și nemulțumit de întîrzierea noastră neanunțată. Ne-a primit ca un scoțian adevărat, îmbrăcat într-un kilt încins cu un sporran din piele de focă bătut cu ținte de alamă. Nu eram singurii oaspeți la casa Clachanach: cu cîteva zile mai înainte sosiseră, pentru un retraite spiritual, o tînără englezoaică, avocată la Londra, un domn între două vîrste, probabil rudă cu tînăra avocată, și în fine, sora Marina, o scoțiancă ortodoxă intrată în monahism, foarte bună vorbitoare a limbii franceze, spre bucuria mea, căci aveam ocazia să exersez o limbă în care mă simt mai în largul meu decît vorbind englezește. Am făcut prezentările, iar venerabila noastră gazdă ne-a uimit plecîndu-și capul înaintea preoților și cerînd binecuvîntarea, cu gestul obișnuit al creștinilor mai evlavioși din parohiile noastre. În zilele următoare, bătrînul citeț va repeta acest gest de fiecare dată cînd ne va adresa salutul de dimineață sau urările de noapte bună.
– Și acum, gentlemen, ni s-a adresat gazda, dați-mi voie să vă prezint casa Clachanach și utilitățile acesteia.
A urmat un adevărat ritual de vizitare a casei, din living și pînă în toaletele de la etaj, dirijat de gazda noastră cu minuțiozitatea unui ghid experimentat care conduce un grup de vizitatori prin camerele unui muzeu. Ignatius Bacon nu este omul căruia să îi scape vreun amănunt.
– Aici avem bucătăria. În dulapurile suspendate găsiți farfurii și pahare, iar în sertare, tacîmuri. Termosul negru este pentru cafea, iar cel verde pentru ceai. La etaj se află toaletele și dușul, vă rog să mă urmați. E toată lumea prezentă? Vă rog o clipă de atenție. Pe acest robinet curge apă rece, iar pe celălalt, apă fierbinte. Aveți grijă, apa fierbinte este foarte fierbinte! Cînd folosiți dușul, nu uitați să puneți în cadă acest mic grătar de lemn. În felul acesta, nu riscați să alunecați în baie. Să coborîm în hol. În dulapul din colț găsiți umbrele și haine de ploaie. Atenție la ușa principală. După ce o închideți, vă rog să o asigurați cu acest mic zăvor. Brenda, cățelușa noastră, e învățată să deschidă ușile sărind cu lăbuțele pe clanță. Dacă ușa nu este asigurată, se poate întîmpla așa.
Și Ignatius Bacon desenează cu mîna prin aer saltul imaginar al Brendei pe clanță, urmat de deschiderea ușii. Îl urmărim cu gura căscată, iar el ne privește la rîndul său cu un aer satisfăcut, ca și cum ne-ar spune: Ei, ce v-am spus eu?
Și așa mai departe, dormitoarele, saltelele electrice, biblioteca, ultimul volum despre insula Iona, camera de rugăciune, livingul, șemineul, curtea, portița care trebuie să rămînă deschisă peste noapte („dacă vine vreun pelerin?”), grădina din spate, cu portița ei, care însă trebuie mereu închisă, pentru că intră oile insularilor și strică gazonul. La sfîrșitul turului de prezentare, cred că fiecare dintre noi se simțea în stare să administreze fără probleme micul domeniu Clachanach.
Ne-am adunat apoi în jurul cinei, Ignatius Bacon străduindu-se să ne ofere o masă cît mai bogată, în condițiile austere ale micii sale gospodării: legume, brînză, paste, cîteva felii de carne, un vin roșu, iar ca desert, nelipsitul porridge, pe care iscusitul bucătar ne-a învățat să-l amestecăm cu suc de fructe, spre a-i spori dulceața.
– Un porridge autentic nu se prepară cu lapte, ne-a explicat gazda. Astea sunt mofturi englezești. Un porridge scoțian se fierbe în apă și să nu-mi spună mie cineva că n-am fi avut destule vaci în țara asta ca să-l înmuiem și noi în lapte. Dar i-ai lua toată dulceața ovăzului, ăsta e secretul.
Am cerut și noi permisiunea să punem pe masă singurul fel pe care îl aveam în traistă și fără de care nici un român gospodar nu pleacă la drum: slănină și ceapă. Cît am aranjat noi bucatele, Marcel a improvizat un scurt istoric al slăninei în viața poporului român, din care gazda și musafirii probabil că nu au înțeles mare lucru, dar măcar le-a stîrnit apetitul pentru o experiență culinară exotică. Însă combinația noastră barbară nu putea fi pe gustul unor britanici. Avocata londoneză s-a străduit să înghită îmbucătura de slănină, prevenindu-și în șoaptă vecina de masă, pe sora Marina: It’s just fat! Pure fat!
Seara a alunecat apoi firesc în cozeriile obișnuite unor astfel de întîlniri, într-o veselă lipsă de noimă, de la bucătăria românească la problema independenței Scoției („știu eu dacă e o idee bună?” medita Ignatius Bacon) și de la aventurile lui Bonnie Prince Charlie, ultimul Stuart, la creștinismul celtic și legăturile sale ortodoxe. Avocata londoneză s-a oferit la un moment dat să ne cînte balade din folclorul celtic. Ne-a interpretat două sau trei piese, cu o voce de soprană care ne-a mers la inimă. Am întrebat-o unde a învățat să cînte atît de frumos și am aflat că tatăl ei este preot ortodox, undeva în sudul Angliei, iar ea a învățat să cînte în corul parohiei, din care făceau parte și cîțiva soliști de operă. A doua zi, la Liturghie, tot ea avea să cînte o parte din imnele liturgice, pe englezește, desigur, într-o combinație subtilă de psaltică și muzică a cappella, pe care eu unul nu o mai auzisem.
După miezul nopții ne-am hotărît să mergem la culcare, mai ales că urma să ne trezim în zori pentru a sluji Liturghia iar apoi să explorăm insula. „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe Insula Iona”, a oftat Ignatius Bacon, după ce spusesem împreună Tatăl nostru.
În cameră era frig, uitasem geamul deschis. M-am ghemuit pe salteaua electrică urmînd indicațiile lui Ignatius Bacon și ultimul gînd înainte să adorm mi-a fugit la capela Sfîntului Oran, pe altarul căreia o lumînare aprinsă priveghea somnul regilor Nordului și în curînd somnul nostru.
P.S. Mi-aș fi dorit (ar fi fost de dorit) să-mi ilustrez textul despre Iona cu fotografii făcute exclusiv de mine, dar acumulatorul micului meu aparat s-a descărcat după doar cîteva cadre, iar încărcătorul îl uitasem acasă. De fapt, nu am noroc la fotografii: ori îmi uit aparatul acasă, ori se descarcă bateria, ori.. uit să fac poze. Așa că am fost nevoit să completez imaginile apelînd la arhivele de pe net, de unde am preluat două dintre fotografiile de mai sus.
http://ioanflorin.wordpress.com/
Hm. Să-i fi părut prietenului meu că sînt pe cale să mă retrag la pensie?
Mesajul său mi-a amintit însă de primul meu drum pe Insula Iona și de o seară petrecută în compania lui Ignatius Bacon, scoțian pur sînge, descendent mai pe departe din casa regală a Stuarților, anglican convertit la Ortodoxie și ridicat apoi la rangul de citeț, adică un fel de sub-diacon al micuței capele grecești din Kilchuimen, Fort Augustus, la cîteva mile de celebrul Loch Ness.
Ignatius Bacon. Fotografie din arhiva personală
Cititorul care nu cunoaște nimic despre Insula Iona este poate nedumerit de ce toate aceste lucruri trebuie să se întîmplă cu Ignatius Bacon pe o insuliță din arhipelagul Hebridelor.
Iona este una dintre cele mai mici insule din grupul Hebridelor Interioare, care mărginesc coasta de vest a Scoției (cunoscătorii să mă ierte pentru aceste detalii banale). Prin anul 560, un călugăr irlandez, Columba pe numele său latinizat, a debarcat pe Iona, ca să-și ispășească în exil, printre sălbaticii picți, păcatul de a fi copiat pe furiș psaltirea maestrului său, Sfîntul Fionnan. Iona ar fi fost prima bucată de pămînt de unde bietul monah, cuprins de remușcări, nu mai putea zări țărmurile dragei sale Irlande, care-i trezeau atîtea amintiri. În scurt timp, insula a devenit centrul creștinării Scoției. Columba călătorește în lung și-n lat, vindecă bolnavii, potolește furtunile, se luptă cu monstrul din Loch Ness, dar mai ales îi vizitează pe regii clanurilor picte și le sădește în inimile lor războinice sămînța Evangheliei. La moartea sa, Scoția e creștină, iar Iona devine locul de pelerinaj al întregului Nord creștinat. În cimitirul de pe insulă, străjuit de micuța capelă a Sfîntului Oran, se găsesc astăzi mormintele a 60 de regi, scoțieni, irlandezi, norvegieni și danezi. Între acestea, și mormîntul nefericitului Macbeth, eroul tragediei shakespeariene.
Capela Sf. Oran și cimitirul vechi. © IFF
Am plecat spre Iona într-o după-amiază, cam pe nepusă masă, împreună cu Marcel, parohul bisericii românești din Glasgow, și cu alți trei tovarăși de drum. Pentru că nu aveam bani pentru feribotul din portul turistic Oban, a trebuit să ocolim fiordul Loch Linnhe (loch este termenul scoțian pentru lake), apucînd spre nord și conducînd 200 de kilometri în plus, mai întîi de-a lungul văii Glen Coe, unde englezii au masacrat clanul MacDonald la 1692, pînă în apropiere de Fort William, apoi revenind spre sud, pînă la Lochaline, de unde am luat un feribot mai modest și am trecut în Insula Mull, care se învecinează cu Iona. În această parte a țării satele sînt rare, iar drumurile înguste străbat un peisaj sălbatic, uneori atît de aproape de ocean, încît valurile uriașe se sparg de stînci și se revarsă pe șosea, sub roțile mașinii. Cînd întunecase de-a binelea, am ajuns și noi în Fionnphort, un debarcader al Insulei Mull, unde am lăsat mașina, pentru că pe Iona turiștii nu au voie să intre cu mașinile personale. În port ne aștepta un localnic cu o șalupă, iar după nici zece minute am coborît pe insulă și am pornit pe bîjbîite în căutarea casei Clachanach, la lumina lunii, pentru că, pe Iona, în afara străduței care mărginește portul, stîlpii electrici sînt mai rari decît crucile celte ridicate de Columba și de urmașii săi.
Fosta abație benedictină, astăzi centrul ecumenic al Insulei Iona. © IFF
Ignatius Bacon ne aștepta cu masa pusă, cum se spune, puțin îngrijorat și nemulțumit de întîrzierea noastră neanunțată. Ne-a primit ca un scoțian adevărat, îmbrăcat într-un kilt încins cu un sporran din piele de focă bătut cu ținte de alamă. Nu eram singurii oaspeți la casa Clachanach: cu cîteva zile mai înainte sosiseră, pentru un retraite spiritual, o tînără englezoaică, avocată la Londra, un domn între două vîrste, probabil rudă cu tînăra avocată, și în fine, sora Marina, o scoțiancă ortodoxă intrată în monahism, foarte bună vorbitoare a limbii franceze, spre bucuria mea, căci aveam ocazia să exersez o limbă în care mă simt mai în largul meu decît vorbind englezește. Am făcut prezentările, iar venerabila noastră gazdă ne-a uimit plecîndu-și capul înaintea preoților și cerînd binecuvîntarea, cu gestul obișnuit al creștinilor mai evlavioși din parohiile noastre. În zilele următoare, bătrînul citeț va repeta acest gest de fiecare dată cînd ne va adresa salutul de dimineață sau urările de noapte bună.
– Și acum, gentlemen, ni s-a adresat gazda, dați-mi voie să vă prezint casa Clachanach și utilitățile acesteia.
A urmat un adevărat ritual de vizitare a casei, din living și pînă în toaletele de la etaj, dirijat de gazda noastră cu minuțiozitatea unui ghid experimentat care conduce un grup de vizitatori prin camerele unui muzeu. Ignatius Bacon nu este omul căruia să îi scape vreun amănunt.
– Aici avem bucătăria. În dulapurile suspendate găsiți farfurii și pahare, iar în sertare, tacîmuri. Termosul negru este pentru cafea, iar cel verde pentru ceai. La etaj se află toaletele și dușul, vă rog să mă urmați. E toată lumea prezentă? Vă rog o clipă de atenție. Pe acest robinet curge apă rece, iar pe celălalt, apă fierbinte. Aveți grijă, apa fierbinte este foarte fierbinte! Cînd folosiți dușul, nu uitați să puneți în cadă acest mic grătar de lemn. În felul acesta, nu riscați să alunecați în baie. Să coborîm în hol. În dulapul din colț găsiți umbrele și haine de ploaie. Atenție la ușa principală. După ce o închideți, vă rog să o asigurați cu acest mic zăvor. Brenda, cățelușa noastră, e învățată să deschidă ușile sărind cu lăbuțele pe clanță. Dacă ușa nu este asigurată, se poate întîmpla așa.
Și Ignatius Bacon desenează cu mîna prin aer saltul imaginar al Brendei pe clanță, urmat de deschiderea ușii. Îl urmărim cu gura căscată, iar el ne privește la rîndul său cu un aer satisfăcut, ca și cum ne-ar spune: Ei, ce v-am spus eu?
Casa Clachanach. © James Paul Shipgood, 2010
Ne-am adunat apoi în jurul cinei, Ignatius Bacon străduindu-se să ne ofere o masă cît mai bogată, în condițiile austere ale micii sale gospodării: legume, brînză, paste, cîteva felii de carne, un vin roșu, iar ca desert, nelipsitul porridge, pe care iscusitul bucătar ne-a învățat să-l amestecăm cu suc de fructe, spre a-i spori dulceața.
– Un porridge autentic nu se prepară cu lapte, ne-a explicat gazda. Astea sunt mofturi englezești. Un porridge scoțian se fierbe în apă și să nu-mi spună mie cineva că n-am fi avut destule vaci în țara asta ca să-l înmuiem și noi în lapte. Dar i-ai lua toată dulceața ovăzului, ăsta e secretul.
Am cerut și noi permisiunea să punem pe masă singurul fel pe care îl aveam în traistă și fără de care nici un român gospodar nu pleacă la drum: slănină și ceapă. Cît am aranjat noi bucatele, Marcel a improvizat un scurt istoric al slăninei în viața poporului român, din care gazda și musafirii probabil că nu au înțeles mare lucru, dar măcar le-a stîrnit apetitul pentru o experiență culinară exotică. Însă combinația noastră barbară nu putea fi pe gustul unor britanici. Avocata londoneză s-a străduit să înghită îmbucătura de slănină, prevenindu-și în șoaptă vecina de masă, pe sora Marina: It’s just fat! Pure fat!
Seara a alunecat apoi firesc în cozeriile obișnuite unor astfel de întîlniri, într-o veselă lipsă de noimă, de la bucătăria românească la problema independenței Scoției („știu eu dacă e o idee bună?” medita Ignatius Bacon) și de la aventurile lui Bonnie Prince Charlie, ultimul Stuart, la creștinismul celtic și legăturile sale ortodoxe. Avocata londoneză s-a oferit la un moment dat să ne cînte balade din folclorul celtic. Ne-a interpretat două sau trei piese, cu o voce de soprană care ne-a mers la inimă. Am întrebat-o unde a învățat să cînte atît de frumos și am aflat că tatăl ei este preot ortodox, undeva în sudul Angliei, iar ea a învățat să cînte în corul parohiei, din care făceau parte și cîțiva soliști de operă. A doua zi, la Liturghie, tot ea avea să cînte o parte din imnele liturgice, pe englezește, desigur, într-o combinație subtilă de psaltică și muzică a cappella, pe care eu unul nu o mai auzisem.
După miezul nopții ne-am hotărît să mergem la culcare, mai ales că urma să ne trezim în zori pentru a sluji Liturghia iar apoi să explorăm insula. „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe Insula Iona”, a oftat Ignatius Bacon, după ce spusesem împreună Tatăl nostru.
În cameră era frig, uitasem geamul deschis. M-am ghemuit pe salteaua electrică urmînd indicațiile lui Ignatius Bacon și ultimul gînd înainte să adorm mi-a fugit la capela Sfîntului Oran, pe altarul căreia o lumînare aprinsă priveghea somnul regilor Nordului și în curînd somnul nostru.
Insula Iona. Vedere spre Golful Sf. Columba. © IFF
http://ioanflorin.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu