In onoarea lui Mircea Eliade - 105 ani de la nasterea sa !
Cum putem resuscita și onora imaginea marelui Eliade, dacă nu prin publicarea unui articol de o mare actualitate – Criza românismului – un articol scris de Mircea Eliade în ziarul „Vremea” în ceața politică a anului 1935, ceață revenită și azi.
Ziua de naștere a lui Mircea Eliade este încă o dată neclară. În viziunea autorului este 28 februarie, în acte este 13 martie.
De la o vreme . de când se discută tot, a început să se discute şi ,,românismul”.Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă-pe toate planurile vieţii. Nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi sau să te sinuciczi. Suntem români prin simplu fapt că suntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi ,,naţionalist”; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile aşa cum sunt.Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simţ, însă, trebuie să i se pară cel puţin exagerată această dorinţă nepotolită de a discuta
în jurul noţiunii de ,,român” şi ,, românism”. Altceva ni se poate cere: să adâncim înţelesurile românismului, să-i găsim valorile sale universale, să creeam în cadrele românităţii-adică, într-un cuvânt, să nu încetăm de-a rămâne vii şi de-a creea.
A renunţa la ,, românism”,înseamnă, pentru noi, românii a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte.Sunt oameni care au făcut asta.Dumnezeu să-i ierte! Dar de când suntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această ţară, să ,, discutăm” cazul câtorva sute de mii de nefericiţi care şi-au ales.din prostie sau lipsă de bărbăţie,singuri moartea? Romanitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toţii, îi elimină de la sine.Toată inerţia lor de celule moarte este zadarnică; mai curând sau mai târziu se vor desprinde firesc şi vor cădea.
Lucrurile acestea le credem la minte omului şi cunoscute-cât de obscur-oricărui creier matur. Descopăr, însă, cu mirare, că, dimpotrivă,ele sunt senzaţional de noi. Descopăr ceva mai mult: că ele sunt creaţia lui Mussolini şi Hitler. Dacă nu mi-aş cunoaşte ,,clasicii”, cum se spune, poate aş fi fost dispus să cred că a afirma ,, sunt român” înseamnă a afirma ,, sunt fascist” sau ,, hitlerist”, Din întâmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile lui Eminescu, Haşdeu, Iorga şi Pârvan. Nu-l văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd nici pe Pârvan fascist. Oamenii aceştia au fost oameni vii şi ca atare, au gândit şi au creeat româneşte. Poate fără ştirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a ROMÂNIEI, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia EMINESCU-IORGA -PÂRVAN. Ar fi necomplet altminteri. Ar fi anorganic.
Lucrurile stând astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te scot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de ,,românism”- pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferenţă dacă nu strigi de 12 ori pe zi ,, românismul să prospere”. Multă vreme n-am ştiut că a vorbi despre românism înseamnă a fi mercenar hitlerist- după cum n-am ştiut că a vorbi numai o dată pe zi despre acelaşi lucru înseamnă a fi subversiv şi primejdios siguranţei statului. Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de-a fi români şi de-a rămâne români, oricum ar bate vânturile. Îmi închipuiam, că nimeni nu poate renunţa la Eminescu decât cu riscul de-a muri spiritualiceşte, de-a ajunge nefertil şi mizer. Iată că astăzi, cel puţin pentru o anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi ,, român”poate însemna , pentru aceşti oameni, foarte multe ofense grave: te transformi imediat în hitlerist, în fascist, în burghez sau mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile acestea nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei care le scriu. Alminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui KARL MARX un român poate să spună ,,da” sau ,,nu”- şi nu se supără nimeni. Dar asupra tradiţiei EMINESCU -IORGA – PÂRVAN nu se poate spune decât ,,da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe- şi fiecare dintre noi e obligat s-o facă-dar nu le poate renega. Asta, încă o dată,nu înseamnă a face ,, naţionalism”, pe stradă sau în artă. Înseamnă pur şi simplu a-ţi vedea de treabă, în colţişorul tău, împăcat cu pământul românesc, şi cu cerul de deasupra. Dar sunt şi oameni-toţi aceştia ,, buni români” care te acuză că nu-ţi strigi destul de des sau destul de tare dragostea de neam şi dorinţa de a-ţi face datoria către ţară. Trebuie să mărturisesc că am fost puţin stânjenit ascultând astfel de lucruri. Mi se pare că nu e decent- şi nu e deloc necesar-să strigi în gura mare că-ţi iubeşti neamul. Dar cum nu e decent să strigi în gura mare că-ţi iubeşti părinţii, că-ţi adori mama, că ai fi gata să-ţi dai viaţa pentru ea. Poate că acum s-a schimbat puţin mentalitatea. Poate că acum oameni se întâlnesc între ei şi-şi spun unul altuia:,, Tu cât de mult îţi iubeşti mama? Ai fi gata în orice moment să-ţi tai mâna pentru ea?”.
Lucrurile acestea se simt, se ştiu dar nu se spun. Fiecare dintre noi e dispus să-şi dea sângele ca să-şi apere sănătatea mamei. Fiecare e tot atât de promt să-şi dea sângele pentru ţară. Dar nu în fiecare zi, la cafenea şi la întrunire, în tren şi pe câmp. E oarecum indecent să vorbeşti despre sângele pe care eşti gata să-l verşi pentru ţară, de sacrificiul vieţii tale pentru ,, prosperitatea neamului”. Ţara şi neamul au nevoie de tine şi în împrejurări mai puţin solemne. Deocamdată ţi se cer să cobori din tramvai prin scara din faţă, să nu scuipi pe stradă, să nu primeşti bacşiş, să nu te vinzi partidelor, să nu-ţi treci copii prin şcoală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta şi apoi la tribuna politică, să-ţi faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte bulgarii şi australienii, să nu mai spui ,, las-o încurcată” de câte ori e vorba de un act în care ţi se cere muncă şi perseverenţă,şi alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea lucruri mici se clădeşte o ţară şi o cultură bărbătească. E nevoie, pentru aceasta de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare- ca să nu mai spunem că e nevoie de geniu şi de sfinţenie. Dar nu oricărui cetăţean i se pot cere asemenea eforturi. În schimb , se cere mai puţin lichelism, mai puţin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toţi oamenii ar fi dispuşi să realizeze în viaţa lor de fiecare zi aceste ,, lucruri mici”-se vor găsi destui oameni mari care să creeze şi să organizeze România pe care o merită urmaşii noştrii.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu