A murit Sergiu Nicolaescu, 82 de ani

Sergiu Nicolaescu: regizorul si Revolutia

autor: FrontPress 03.01.2013

Creator al unor personaje celebre, păstrate în memoria peliculei, Sergiu Nicolaescu a jucat unul dintre cele mai spectaculoase roluri ale vieţii sale în decembrie 1989. Atunci, marele artist s-a aflat în punctele cele mai fierbinți ale celor mai importante „platouri” unde se juca, în premieră mondială, „Revoluția în direct”.

„Dau cuvântul unui om pe care noi am hotărât că poate conduce în aceste momente”. Cel care rostea aceste cuvinte, oarecum protocolare, era cunoscutul regizor și actor Sergiu Nicolaescu. Apoi, „Comisarul” a participat activ la majoritatea evenimentelor dramatice care s-au derulat în acele zile dramatice. Iar după restabilirea liniștii, prețuitul regizor a intrat în viața politică. Ales parlamentar, în câteva legislaturi, Sergiu Nicolaescu a condus, la un moment dat, una dintre „Comisiile senatoriale” care au încercat să elucideze cele mai dramatice episoade ale Revoluției din Decembrie 1989.

Clarviziunea

Calitatea sa de participant activ la unele dintre cele mai tainice episoade ale Revoluției l-a transformat pe Sergiu Nicolaescu într-un martor de bază, deținător al unor informații inedite privitoare la „culisele” acelor evenimente care au marcat definitiv destinul României. Pentru că el a fost o sursă „de mâna întâi” vom reda câteva dintre amintirile sale din acea perioadă, așa cum ni le-a relatat el însuși, într-un interviu acordat cu mai mult timp în urmă.

Redactor: Cunoașteți foarte multe lucruri despre Revoluție, pe care ați și studiat-o vreme de mai mulți ani.

Sergiu Nicolaescu: Am studiat-o, dar am și fost direct implicat. Încă de când a căzut Zidul Berlinului am știut ce se va întâmpla. Am simțit ce urmează.

Red: Ați știut sau ați simțit?

S.N: Și una, și alta. Momentul era următorul: Kohl, Mitterrand, Gorbaciov și Bush se întâlniseră deja. Întâlniri secrete. Apoi a căzut Honecker, în RDG. Ministrul de Interne Krenz a dat lovitura de stat și l-a schimbat pe Honecker, care era iubit în RDG. În 1989, eu eram acolo. Făceam un film. Acolo am văzut cu ochii mei scena finală a regimului: manifestanții, față în față cu militarii de la frontieră. Unul dintre aceștia, cred ca era un ofițer superior, vorbea la telefon și probabil relata ce vedea. Adică, manifestanții care erau acolo și strigau. La un moment dat, coloana s-a pus în mișcare. Apoi, l-am văzut pe ofițer vorbind disperat la telefon. Subordonații stăteau cu ochii pironiți la el și cu armele în poziție de foc. Erau grănicerii de pe zid, de la Poarta Brandenburg. Toți aceștia puteau să deschidă focul. Erau nemți, iar la nemți ordinul e ordin. Erau o imagine a poporului german, a ceea ce rămăsese din vechea armată germană, care acum apăra comunismul. Ei bine, pe măsură ce manifestanții se apropiau, soldații priveau fix la comandantul lor. La un moment dat, comandantul a rămas cu telefonul în mână, apoi a zis ceva. Militarii au plecat armele, iar demonstranții au venit, s-au urcat pe zid și au început să fugă dincoace. În grupul acela eram și eu. Eram la 10-12 metri de comandantul lor. Acela a fost momentul ezitării armatei. Pe asta m-am bazat și eu când am acționat la 22 decembrie. Pe ezitare.

Pîrvulescu

Red: Simțiseră comuniștii germani că acela era sfârșitul?

S.N: Poate. Dar ezitarea comuniștilor, a celor români de astădată, o mai trăisem cândva, la Congresul PCR în care a vorbit Pîrvulescu. Eram cu Titus Popovici și urma să vorbesc și eu, ca cineast. Scrisesem cinci pagini, care fuseseră cenzurate. În locul lor mi-au dat ei două, din care am făcut una singură. Pe asta voiam să o citesc de la tribună. Pîrvulescu a luat cuvântul după Adrian Păunescu. După el a venit la microfon Pîrvulescu, care le-a spus „Tovarăși, dacă l-ați lăsat pe Păunescu să vorbească, o să mă opriți pe mine, care am înființat Partidul Comunist în România?”. Apoi a început să dea în Ceaușescu și în familia Ceaușescu. Așa ceva nu se mai auzise niciodata. Atunci am vrut să urc la microfon și să spun și eu ce aveam de spus. Dar Titus a pus mâna pe mine și mi-a zis: „Te omor dacă faci treaba asta”. Am asistat apoi la o greșeală a lui Pîrvulescu. Domnule, cînd vorbești unei săli care tace cînd spui acele lucruri, înțelegi că e de partea ta. Că de obicei, în sală erau și mulți securiști. Dar securiștii îl antipatizau pe Păunescu. Iar în momentul acela bătrânul a spus: Știu că sala este plină de securiști. Astfel și-a îndepărtat jumătate din auditor. Asta a fost prima lui greșeală. Atunci am ezitat. A fost singurul gest de lașitate din viața mea. Atunci am observat și altceva: zăpăceala, năuceala ștabilor comuniști. Cînd Pîrvulescu a început să vorbească, toți s-au zăpăcit. Se uitau unul la altul, apoi, disperați, la Ceaușescu. Iar el se uita din cînd în cînd la nevastă-sa. Dar și ei îi pierise orice replică. Practic, toți erau zăpăciți. Apoi, Pîrvulescu a plecat singur. Și-a continuat astfel prima greșeală cînd, spunând că sala este plină de securiști, i-a jignit și pe cei dispuși să-l ajute. El nu trebuia să plece din sală. Trebuia să rămână acolo, să-l fi scos ștabii cu forța. Așa, ăia, chiar așa, zăpăciți, au impus o pauză. Apoi, s-au găsit cîțiva intelectuali lingăi care au luat cuvântul și lucrurile s-au „aranjat”. După ei, totul a fost gata: toată lumea l-a votat pe Ceaușescu. Vedeți, astea sunt lecții de viață. Cine a trăit o astfel de scenă și nu a înțeles-o este idiot, să mă ierte Dumnezeu!

Decembrie 1989

Red: Ați participat, din plin, la evenimentele din Decembrie 1989. În acest sens, sunteți o sursă de informații „de mâna întâi”.

S.N: În domeniile pe care eu le cunosc, nu mă bate nimeni. Iar în privința Revoluției… chiar nimeni. In privința Revoluției, sunt omul care știe cel mai mult despre ea.

Red: Ați studiat-o timp de șapte ani…

S.N: Am studiat-o, dar am și fost direct implicat.

Red: Într-una dintre cărțile dumneavoastră menționați că, în după-amiaza de 22 decembrie 89, cînd s-a deschis focul, ordinul a fost dat de un șef al Securității.

S.N: Domnule, să fie clar. Eu știu cine erau oamenii și ai cui erau. Erau de la Direcția a V-a și de la Securitatea Municipiului București. Toți ăștia erau pe case, ăștia fotografiau și filmau, și eventual trăgeau. Tot ăștia erau pe casele din jurul Sălii Palatului. Era clar! Se știau și locurile și… așa mai departe. Acești oameni au deschis focul la ordinul unuia dinăuntru. Putea să fie Neagoe, putea să fie Iulian Vlad. Oricum, cineva care comunica cu ei, probabil prin radio. Cineva care le-a spus: Deschideți foc de diversiune. Și focurile care s-au tras atunci au fost salve în aer. Nu a căzut nici un om. Toata lumea se întreabă: Dar de ce nu au tras în voi? Păi, cum să tragă în noi dacă pe terasă eram și comuniști, și necomuniști? Era o înghesuială teribilă acolo. Încă nu se înserase. În acele condiții, eu am fugit la etajul șase. Și la etajul șase am văzut gurile de foc. În momentul acela mi-am spus: „Este diversiune”. Și diversiune a fost.

Red: Ar fi putut fi simulatoare de foc?

S.N: Nu, nici vorbă. Securitatea nu avea simulatoare. Pe urmă, la focurile de diversiune trase de ăștia în aer, cei de jos au răspuns și ei cu foc. Motiv pentru care ăia de sus s-au înfuriat. Aici a urmat o altă diversiune, care putea să fie chiar și străina. În sensul că, în momentul în care eu, agent străin, am văzut că se deschide focul și nu cade nimeni, iar lumea se împrăștie, trag un foc în mulțime și am provocat încăierarea. Este tipul clasic de diversiune.

Red: Cine au fost agenții străini?

S.N: Păi, iată, îi enumăr concret aici, în carte. Teroriști străini: sovietici, unguri, arabi și alții. Teroriștii români erau militari activi, ofițeri de Securitate acoperiți, dar și civili care s-au pus în serviciul unor puteri străine.

Red: Sunt deducțiile dumneavoastră ulterioare sau vă bazați pe ceva ce ați știut atunci?

S.N: Păi, ce să știu? Toate astea s-au strâns în timp. Eu cred că nicăieri nu veți vedea o prezentare mai concreta decât ceea ce prezint eu. Este rezultatul a zece ani de studiu.

Red: Deci în Piața Palatului cine ar fi putut fi?

S.N: Așadar, au tras ăștia. Vrei să spui cine a dat ordinul? Ordinul a venit după ce eu am anunțat: Fugiți, clădirea este minată, lucru filmat și de Adrian Sârbu.

Cacialmaua

Red: Cine vă spusese că acea clădire este minată?

S.N: Nu, clădirea nu era minată și eu știam că nu este minată.

Red: Atunci de ce ați spus că este minată?

S.N: Am intrat într-o cameră… cred că era la Ceaușeasca în birou. Acolo erau Verdeț, Iliescu și încă vreo cîțiva oameni… erau Burtică… și cîțiva militari. Deci se forma un guvern. Era și Dăscălescu. Se forma un nou guvern. Iar asta era împotriva oricărei logici de schimbare a regimului. Păi, cum? Se face o revoluție și tot tu schimbi guvernul?

Red: Să înțelegem că Iliescu negocia cu ei?

S.N: Era clar că negocia. Pentru că pe hârtia respectivă era trecut și el.

Red: Iliescu, în guvernul Verdeț?

S.N: În guvernul Verdeț! În guvernul Verdeț era și Iliescu.

Red: Pe ce poziție?

S.N: La urmă. Deci în clipa în care i-am văzut pe toți… Ce faci? Cînd vezi din nou comuniștii care se așază într-o sală și hotărăsc noul guvern… ai cacarisit-o. Ăsta este cuvântul. Înseamnă că rămâne regimul. Atunci mi-a venit ideea și le-am spus: „Fugiți că sediul este minat”. Și într-adevăr au fugit. Au fugit toți, nu a mai rămas nici unul.

Prostănacul Militaru

Red: Organizațiile de partid din Armată au funcționat până la 15 ianuarie? Ce mai făceau, cu ce se mai ocupau?

S.N: Sigur că au funcționat. Făceau ședințe. Cînd am auzit treaba asta am făcut scandal. Cum, domnule, cum este posibil?

Red: Dar care mai era activitatea lor?

S.N: Cînd am întrebat, au tăcut. Și-apoi imediat au înmuiat-o. Militaru avea frică de mine și încerca să mă lingușească. Era gorjean ca și mine. Eu sunt născut în Gorj, dar am trăit la Timișoara. El credea că asta era un motiv să fim apropiați. Dar eu știam cine este și ca atare… Era și cam prostănac.

Red: Dar concret, care era activitatea postdecembristă a acelor organizații de partid?

S.N: Eu am descoperit că aveau o organizație și se pregăteau să facă o ședintă de partid. Pe decembrie și-au plătit şi cotizațiile.

Red: Există informații că aceste celule de partid sunt cele care au acționat aproape în toată țara pentru înființarea FSN.

S.N: Nu știu. Eu am fost în FSN. Am fost în toate organizațiile de atunci, dar nu știu să existe vreo legătură.

Călare pe tanc

Red: Cum a fost „episodul Otopeni”?

S.N: În noaptea de 22/23, am plecat din Televiziune. Am plecat către Otopeni, ca să mă întâlnesc cu oamenii de la UM 01065, care veneau în coloană către București. Vorbisem cu Stănculescu și i-am spus să cheme coloana aia spre Capitală. Militarii ieșiseră deja din Otopeni și veneau spre oraș. De aici a apărut și confuzia. Pentru că mulți îmi spun: Hai, domnule că ai dat ordin și au murit oameni la Otopeni. Dar eu nu am nici o legătură cu ceea ce s-a întâmplat a doua zi acolo. Eu m-am urcat în mașina mea, care avea număr de Germania, și m-am dus să le ies în întâmpinare. Cum am depășit podul, ăia m-au recunoscut imediat, au oprit și a apărut Niculescu, comandantul lor. Omul stătea de vorbă cu mine și, în momentul ăla, de pe pod, a apărut o coloană de trei mașini. Niculescu s-a hotărat să-i oprească. A plecat de lîngă mine. Eu tocmai îi spuneam că trebuie să ne deplasăm la Televiziune, care era în pericol să „cadă”. Niculescu a tras o rafală în aer, să-i facă pe ăia să oprească. Dar în clipa aceea, cîteva sute de oameni au tras direct asupra mașinilor. La sfârșit, mașinile erau ciuruite.

Red: Cine se afla în Dacii?

S.N: Civili. Apoi i-am spus lui Niculescu să vină cu mine pe primul tanc. El mi-a răspuns că, fiind comandant, trebuie să meargă pe al treilea tanc. Atunci eu m-am urcat pe primul, cu steagul în mână, motiv pentru care această unitate este singura în care nu s-a tras. Am ajuns astfel la Televiziune. Am trecut prin cinci filtre. Inclusiv cel de la Băneasa, compus din patru tunuri antiaeriene puse la orizontală. De fiecare dată am coborât și am vorbit cu oamenii. Am intrat în București fără un foc.

Red: Este adevărat că l-ați înjurat pe Iliescu?

S.N: Da, este adevărat. A vorbit de șapte ori și de cinci ori a spus „tovarăși”. Vorbise Verdeț, și lumea l-a huiduit și a strigat: „Fără comuniști.”. Apoi a luat cuvântul și Iliescu și a început tot cu „tovarăși”. I-am dat un cot de cred că m-a ținut minte: „Ce dracu te-a apucat, dle? De unde tot scoți tovarășii aștia? Ce mama dracului?”. Atunci a fost un moment-cheie, în urma căruia el se putea compromite. Dacă îl lăsam să vorbească așa cum începuse, ar fi fost sfârșitul său politic. De Vasile Surcel – Curentul