Reforma calendarului a adus schisma in Biserica Ortodoxa
Tit Simedrea (centru), episcop de Bălți, a încercat să impună noul calendar apelând la jandarmi
După Marea Unire din 1918,
guvernele au trecut la înfăptuirea de reforme, precum cea agrară și
votul universal masculin. Cu mari consecințe asupra vieții de zi cu zi a
fost însă și reforma calendarului.
După ce euforia victoriei nesperate în
primul război mondial s-a risipit, au apărut dificultățile legate de
integrarea noilor provincii, unde viața se desfășura după alte legi
decât cele ale Bucureștiului. De pildă în Transilvania și Bucovina, care
aparținuseră Imperiului Austro-Ungar, timpul se măsura conform
calendarului gregorian, în timp ce Vechiul Regat și Basarabia
întrebuințau încă pe cel iulian.
Timpul Bisericii Catolice
Conciliul de la Niceea, din anul 325,
adoptase pentru lumea creștină calendarul utilizat în vremea Imperiul
Roman. Esențială era modalitatea de calcul a zilei Paștelui, ce se baza
pe un sistem complicat, având ca punct de reper solstițiul de primăvară,
când ziua este egală cu noaptea. În secolul al XVI-lea, astronomii au
refăcut calculele și au constatat că sistemul de măsurare a timpului nu
corespunde realității. Astfel, solstițiul de primăvară nu mai cădea pe
21 martie, așa cum fusese în vremea romanilor, ci zece zile mai târziu.
În Europa catolică, reformarea calendarului datează de la 1582, din
pontificatul Papei Grigore al XIII-lea, care a împrumutat și numele noii
măsurători. Conform calendarului gregorian, anul urma să fie mai lung
cu 10 zile în secolul al XVI-lea, cu 11 în cel de-al XVII-lea și așa mai
departe, în fiecare an adăugându-se câte o zi. Treptat, calendarul
Papei a fost acceptat și de țările protestante. Din motive de dogmă,
lumea ortodoxă l-a refuzat până în secolul al XX-lea.
Ocupația germană desființa Crăciunul ortodox
În Vechiul Regat, au existat mai multe
tentative de trecere la calendarul gregorian. Una datează din vremea lui
Alexandru Ioan Cuza. A doua sincronizare a timpului cu Occidentul s-a
încercat în anul 1900. O altă încercare s-a făcut în timpul ocupației
germane a Bucureștiului. August von Mackensen a emis o ordonanță care
impunea ca după ziua de 19 decembrie 1916, urmează 1 ianuarie 1917.
Administrația germană stabilită în capitală și-ar fi dorit ca noul
calendar să se aplice atât în probleme laice, cât și în cele
bisericești. După socoteala nemțească, rezulta că în 1916 n-ar mai fi
existat sărbătoarea Crăciunului. „Am găsit pe Primatul zăpăcit cu
desăvârșire”, scrie Theodorian-Carada într-un volum memorialistic. „Apoi
mi-a adus dosarul privitor la schimbarea calendarului și m-a întrebat
ce zic eu că trebuie să facă”. După ce și-a revenit din uluială, Conon
Arămescu-Donici, Mitropolitul Primat și înaltul cler au făcut diligențe
pe lângă forțele de ocupație. Încunoștințat, feldmareșalul von Mackensen
a acceptat o amânare. Apoi o alta, și tot așa, până când armatele
germane au plecat din București și reforma calendarului a fost iarăși
amânată.
Țară nouă, calendar nou
Chestiunea a revenit în actualitate după
Unirea din 1918. Transilvania și Bucovina foloseau deja calendarul
gregorian, în vreme ce Basarabia și Vechiul Regat măsurau în continuare
timpul ca pe vremea lui Iulius Cezar. Socotită după calendarul de la
București, unirea Transilvaniei cu România a fost hotărâtă la Alba Iulia
în data de 18 noiembrie 1918. Transilvănenii însă erau deja în prima zi
a iernii calendaristice. Astfel, au apărut dezordini în administrația
și așa răvășită de război. În plus, deosebirile de datare influențau
negativ economia națională. Datarea diferită din actele contabile (de
pildă datele la care trebuiau făcute plățile către partenerii externi)
îngreuna schimburile comerciale. În martie 1919, guvernul de la
București a emis un Decret-lege, prin care era adoptat calendarul
gregorian. Ziua de 1 aprilie 1919 devenea 14 aprilie 1919.
Cinci ani, două calendare
În 1919, reforma calendarului s-a produs
pe cale administrativă, prin decret. Sfântul Sinod a refuzat să adopte
noua datare a zilelor anului până în 1924. Astfel, cinci ani au curs în
paralel un „timp laic” și altul al bisericii.
În 1923, Conferința pan-ortodoxă de la
Constantinopol a discutat despre adoptarea reformei calendarului și de
biserica Răsăritului. Momentul a produs o schismă a lumii ortodoxe.
Astfel, bisericile din România, Grecia, Bulgaria, Patriarhiile din
Constantinopol, Alexandria și Antiohia au acceptat noul calendar, în
vreme ce Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă, Sf. Munte Athos și Patriarhia
Ierusalimului au rămas fidele stilului vechi.
Explicațiile Bisericii ortodoxe pentru credincioși
Noul calendar a stârnit nedumerirea
credincioșilor. În scrisoarea pastorală adresată cu ocazia Crăciunului
din anul 1924, Roman Ciorogariu, episcopul de Oradea, s-a simțit dator
să explice modificarea pe înțelesul tuturor. „Și atunci un învățat
italian (în secolul al XVI-lea, n.red.) a apropiat anul calendariului de
anul ceriului, ștergând din calendar cele zece zile cu care el întârzia
și în anul 1582 a scris 15 octombrie în loc de 5 octombrie. Biserica
Ortodoxă n-a primit acest calendar îndreptat, pentru că anul acestui
calendar îndreptat tot nu este egal cu anul ceriului, nici Paștele nu se
socotește cum le socotim noi, nici sfinții de peste an în acest
calendar nu sunt aceiași cu cei din calendarul vechiu. Așa am rămas noi
tot cu calendarul vechiu, cu toate că știam că e greșit. În veci însă nu
puteam să rămânem cu el, căci după un timp oarecare s-ar fi întâmplat
ca primăvara după calendar să cadă în timpul verii, vara să fie toamna
și toamna să fie iarna; Nașterea Domnului s-o prăznuim primăvara,
Paștile vara și Rusaliile toamna. Vremea nu așteaptă, ea merge înainte,
iar noi cu calendarul rămânem în urmă. Și atunci învățații bisericii
noastre (…) au făcut ceea ce a făcut mai înainte acel învățat italian,
și ceea ce ar face fiecare om, al cărui ceasornic întârzie: au tăiat
cele 13 zile cu care anul calendariului nostru întârzia față de anul
ceriului, au dus deci înainte anul calendariului, cum muți înainte
ceasornicul ce întârzie și la 1 octombrie din anul acesta am scris 14
octombrie”.
„Catolicizarea” Bisericii Ortodoxe
După noul calendar, unele sărbători
ortodoxe cădeau în timpul anului odată cu cele catolice. Coincidența a
fost prilej de revoltă pentru enoriașii ortodocși, care au murmurat că
„biserica strămoșească” se catolicizează. Episcopul Ciorogariu a
îndemnat credincioșii să nu mai răspândească minciuni. „Am auzit cu
mâhnire că unii dintre voi, iubiții mei, spun că noi românii ortodocși
am fi primit calendarul catolicilor. Această credință a unora dintre voi
este greșită. (…). Este adevărat că îndreptând noi calendarul nostru,
l-am apropiat de calendarul catolic. Calendarul nostru este însă tot
calendarul vechiu, dar îndreptat și niciodecum calendarul catolicilor
(…); nu s-au schimbat nici sfinții din fiecare zi, ei rămân aceiași ca
mai înainte; nici posturile, care rămân aceleași și tot așa de mari ca
în calendarul vechiu, dar după socoteala nouă încep mai curând și se
sfârșesc mai degrabă; nici timpul prăznuirii Paștelor nu s-a schimbat”
(Zile trăite, de Roman Ciorogaiu, Episcopul Orăzii, Oradea, 1926).
Cu toate asigurările date de oficiali ai
bisericii, credincioșii din mediul rural au continuat să privească cu
multă suspiciune noul calendar. Chiar și o parte a clerului s-a opus
deciziei. Răzvrătiții au fondat secta „stiliștilor”, sau ortodocșii de
stil vechi.
Țăranii, speriați de noua rânduială
Echipele sociologice inițiate de
Dimitrie Gusti între cele două războaie mondiale au cercetat și
percepția țăranului român asupra timpului. Atunci au constat că reforma
calendarului nu a fost bine primită în mediul rural.
În contradicție cu tradiția
Între alte date, sociologii au cules și
impresiile sătenilor despre reformă. Concluzii au fost formulate de
Ernest Bernea, în studiul „Timpul la țăranul român”, publicat în 1940.
„Hotărârea luată, firească pentru conducători, de a armoniza mersul
vremii cu cel al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile
mai înainte, a apărut țăranilor nu numai nefirească, dar și plină de
primejdii”, scrie Bernea. Au existat locuri unde țăranii au refuzat să
mai intre în biserică, preoții au fost bătuți, legături de rudenie s-au
rupt și întreaga viață spirituală a satului s-a spart. Reforma a fost
adoptată de o categorie de oameni și suportată de alții, constată
sociologul. „Satul românesc trăiește mai ales în virtutea unei vechi
tradiții”, scria Ernest Bernea. „Moștenirea din bătrâni alcătuiește
însuși felul de existență al acestei comunități; tradiția este
atotstăpânitoare (…) Tot ce vine din trecut are un caracter aproape
religios, față de care se impune cel mai profund respect”. Pentru
țăranul român, mai scrie Bernea, atacarea calendarului a însemnat
atacarea cultului, a religiei însăși. Chestionat de sociologi, un țăran
din Dărmănești-Bacău a răspuns: „nu pot schimba sărbătorile, că așa am
apucat din bătrâni și legea lor e sfântă”. Un altul, din Cornova-Orhei, a
spus: „Ținem pe vechi că noi așa am apucat; apoi îi mai ghini să țânem
cum am apucat. Eu obiceiul meu îl țin, pe ce am apucat, pe aia țin; țin
legea creștinească”. Împotrivirile la reforma calendarului s-au
înregistrat mai cu seamă în Moldova (călugării de la Secu, Neamț și
Sihăstria) și în Basarabia. Astfel că autoritățile au acuzat influența
bisericii ruse și a sovietelor. Sentimente contradictorii s-au consemnat
însă și în alte regiuni. „Am părăsit rânduiala veche și mi-e jale”, a
spus o țărancă din Țara Oltului.
Schimbarea calendarului – aducătoare de boli și secetă
Abandonarea „legii lui Dumnezeu” era
văzută ca un păcat în lumea rurală, a mai constatat Ernest Bernea. Mai
mult, în mintea țăranului, reforma lua forma unei pedepse trimise de
Sus. Așa îi mărturisise o femeie din ținutul Orheiului: „De când
sărbătorim noi sărbătorile aistea pi nou, Dumnezeu nu ne mai dă, că nu
ne pocăim. Dumnezeu de dă toate pedepsele, că noi prea păcătuim”.
Ținerea sărbătorilor pe stil nou era socotită aducătoare de boli și
secetă. „De amu oamenii s-au stricat de când cu stilul nou”, a răspuns
un al țăran, „și Dumnezeu s-a întors cu dosul și nu mai dă ploaie… ne
arde… Înainte grâul era tot un spic”.
Țăranii auziseră că de Paștele anului
1925, lumina învierii nu s-a aprins pe Sfântul Mormânt de la Ierusalim
în ziua Paștelui pe stil nou. „În noaptea de înviere, la sfântul mormânt
se aprind niște lumânări, singure. În 1925 la sfântul mormânt nu s-au
aprins lumânările cu 13 zile mai târziu, pe stil nou, și de atunci
Paștele a rămas tot pe vechi, Dumnezeu nu a vrut altfel”, au mai spus
țăranii. De Cristina Diac – Adevarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu