Kratos-ul romanesc si rolul sau in istorie
În
încercarea de a înţelege raţionamentul istoriei neamului nostru, precum
şi pentru înţelegerea esenţei crizei în care ne aflăm de câteva secole,
am încercat să propun un concept nou, care ne-ar ajuta în dezbaterile
ideologice. Este vorba de conceptul de „kratos”. Cum definesc eu
„kratos”-ul şi ce reprezintă el în esenţă, voi descrie succint mai jos,
învitându-vă să vă expuneţi opiniile critice.
Înţelegem prin „kratos” o idee, un
sistem de valori, o persoană sau un grup de persoane, o instituţie sau
un sistem politic, un moment istoric, care izvorăşte din adâncurile
spirituale şi culturare ale unei comunităţi de destin, reprezentând un
potenţial şi o voinţă de a-şi decide soarta în mod suveran, precum şi
voinţa de a exercita tendinţa de expansiune în afara graniţelor fixate,
spre întreaga arie a spaţiului vital. Kratos-ul este acel element activ
al unui areal cultural, care transformă o masă amorfă de indivizi
într-un subiect al istoriei, el este acel care are capacitatea de a
transforma un trib rătăcit prin stepe într-o mare civilizaţie, un biet
cătun – într-un mare imperiu.
Kratos-ul se poate exprima atât prin
instituţii politice, cât şi prin instituţii militare, religioase,
culturale, economice. Astfel, am putea spune că un popor poate avea un
kratos şi în lipsa unui stat naţional sau în afara statului naţional.
Pentru kratos, statul nu este decât un instrument temporar.
Kratosul este o energie din interiorul
organismului naţional, care poate coincide atât cu puterea politică, cât
şi să se opună puterii politice existente şi chiar propriului stat
naţional. Acest lucru înseamnă că trebuie să vedem poporul şi statul
drept două entităţi separate, doi subiecţi distincţi ai istoriei. Neamul
românesc (născut din experienţele generaţiilor de români) şi statul
modern român (creat prin voinţa marile puteri occidentale, deci – a
kratos-ului european) sunt doi actori separaţi, cu propriile sale
mitologii, rosturi şi misiuni. de fapt, chiar şi kratosul l-am putea
distinge ca pe un subiect în afara poporului (chiar dacă vine din sânul
unui neam) şi a statului, un principiu suveran care izvorăște dintr-o
Tradiție primordială, fiind superior statelor şi naţiunilor.
Kratos-ul reprezintă principiul
masculin, acel segment şi acea forţa virilă a unui popor sau a unei
civilizaţii, care mişcă întreaga masă spre un anumit ideal real sau
utopic. El crează state şi tot el le nimiceşte, dacă acestea se opun
duhului său. Naşterea lui nu poate fi condiţionată de influenţe externe –
el se naşte în interiorul unui neam şi este prin definiţie
autosuficient, totalitar şi exclusivist.
Popoarele cărora le lipseşte acest
kratos devin incapabile să se autoguverneze. Ele sunt asemenea unei mase
gelatinoase, asemenea unui organism lipsit de o coloană vertebrală.
Astfel de popoare, de cele mai dese ori, sunt victimile propriilor
depravări morale, a corupţiei şi autonimicirii biologice şi economice.
Statele naţionale ale acestor popoare se se transformă în instrumente de
exploatare în mâinile kratos-ului altor popoare. Un popor fără kratos
devine victima propriului stat – un copil care se hrăneşte cu carnea
propriilor părinţi de dragul propriei supravieţuiri. Popoarele care au
un kratos puternic, nu au nevoie neapărat de un stat naţional – ele au
uimitoarea capacitate de a parazita şi instrumentaliza instituţiile
politice ale altor state, în realizarea misiunii lor istorice şi
geopolitice.
Arhetipul kratosului este voinicul
războinic, eroul (Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu etc.), care luptă cu
balaurul cel groaznic şi salvează mireasa frumoasă (ţara, poporul,
moşia, credinţa, ideea) de dragul căreia este gata să-şi sacrifice
viaţa.
Unul dintre primele manifestări ale
kratos-ului românesc (de la originile sale ca popor), a fost, spre
exemplu, răscoala lui Petru şi Asan, care a urmat cu înfiinţarea
Imperiului Vlaho-Bulgar, la nord de Dunăre. Imperiul Vlaho-Bulgar a
continuat să mai existe şi după stingerea kratos-ului românesc, însă
acesta nu mai era unul românesc. „Descălecatele” celor două ţări
româneşti: Muntenia şi Moldova, reprezintă şi ele o manifestare a
kratos-ului românesc, care a durat până la căderea suzeranităţii,
manifestându-se sporadic până la epoca fanariotă.
Epoca modernă a stat sub semnul luptei
pentru un stat naţional, dar nu pentru un kratos. Elitele româneşti nu
au avut capacitatea de a percepe un alt destin decât cea de satelit al
Europei Apusene. Statul modern România s-a născut nu ca o manifestare a
unui kratos românesc, ci mai curând a unui kratos francez.
O revigorare a kratos-ului românesc o
putem considera generaţia perioadei interbelice, care, din păcate, a
fost insuficient de puternică pentru a face faţă situaţiei geopolitice
şi momentului istoric. Corneliu Zelea Codreanu reprezintă în sine o
personificare a kratosului românesc, fapt prezentat într-un stil
întru-totul artistic şi mistic prin nunta sa ritualică din 1924 (o
analogie cu nunta cosmică din “Mioriţa”).
În schimb, perioada lui Ceauşescu poate
fi considerată o manifestare deplină a kratos-ului românesc – perioada
în care România a devenit unul dintre cei mai importanţi jucători pe
plan internaţional, jucând atât un rol de mediator în problema
arabo-israeliană, în conflictul sovieto-chinez, dar şi în confruntările
geopolitice dintre Est şi Vest.
Din decembrie 1989, România devine din
nou un stat periferic şi o piesă de joc în mâinile marilor puteri.
Factorii care au determinat stingerea acestui kratos românesc necesită o
analiză mai detaliată, pe care o vom face cu o altă ocazie. De Octavian Racu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu