Chiar
dacă inamicii direcți sau indirecți ai Timișoarei pre și
postrevoluționare nu se numeau Richelieu, Milady de Winter sau contele
Rochefort, ci purtau nume cât se poate de neaoșe, a fost totuși nevoie
de 20 de ani (plus unul), ca în celebra nuvelă a lui Alexandre Dumas
tatăl, pentru ca orașul de pe Bega să poată savura gustul unui titlu
național, după succesul handbaliștilor din 1991.
Aș fi ușor ipocrit dacă aș poza într-un
cunoscător al rugby-ului. Am urmărit mai mult episodic acest sport, pe
care îl asociez invariabil cu refrenul “Ireland, Ireland, together
standing tall, shoulder to shoulder, we`ll answer Ireland`s call” – de
mi s-a făcut pielea de găină când l-am auzit huruind din piepturile unor
namile rase în cap, bandajate, însângerate și cu lacrimi în ochi.
Patriotismul care mustea din fiecare por, din fiecare privire și din
fiecare gest al rugby-știlor irlandezi, m-a făcut să mă îndrăgostesc
incurabil de acest cântec și de naționala “verzilor”.
Iată însă că echipa de rugby a
Timișoarei a reușit o performanță uriașă. Am intrat pe nesimțite în
febra acestui sport după ce am simțit pasiunea, încrâncenarea și ambiția
băieților din Ronaț. Rugby-ul este, din multe puncte de vedere, un
sport mai curat decât fotbalul. În jocul cu balonul oval nu este loc de
“fake-eri” de nici un fel. Transpirația, sângele, mușchii încordați la
maxim, pumnii încleștați, privirile ferme, voința de fier, durerea
fizică, sacrificiul, grămezile epuizante, loviturile, precizia
execuțiilor, forța umerilor și a brațelor, dar mai ales sufletele
proporționale cu gabaritul sportivilor – ilustrează cel mai fidel
iureșul neîntrerupt al acestor toreadori dintre buturi. O îmbinare între
forță brută, cavalerism medieval și respect, aceasta poate fi una
dintre definițiile mai plastice ale rugby-ului.
Chiar dacă majoritatea dintre noi suntem
suporteri de fotbal, care, sinceri să fim, nu va putea fi detronat
vreodată de cineva, nu putem să nu ne scoatem pălăriile în semn de
respect față de oamenii care aduc glorie orașului nostru. Cu siguranță
ne vom aduce toată viața aminte de clipele excepționale trăite alături
de echipa de baschet Elba Timișoara, câștigătoarea Cupei României în
2010, de antrenorul Dragan Petricevic, de căpitanul Sone Markovic, de
turbo-Rade, de Milos Pesic și de ceilalți băieți de senzație, care ne-au
“dresat” să urlăm la trițe mai ceva ca la goluri!
În calitate de suporteri ai SS
Politehnica, am avut parte de un week-end pe cinste. Echipa noastră
favorită a câștigat mult mai ușor decât ne-am fi așteptat, 7:0 cu
Olimpia Bucovăț. Cristian Todea, fundaşul oaspeţilor noştri de ieri a
precizat după meci: “Ne-am simţit şi noi, cei de la Olimpia Bucovăţ,
fotbalişti datorită atmosferei create de suporteri! O să încurcăm
Racoviţa cu siguranţă … POLI suntem (şi) NOI!!!!” Nu putem decât să-l
felicităm după o astfel de reacție. După meci majoritatea fanilor s-au
mutat la sală, acolo unde echipa de handbal juca împotriva celor de la
Pandurii Târgu Jiu. După un joc foarte echilibrat, susținuți de tifosii
din tribune, violeții s-au impus cu 22:20, obținând o victorie
importantă și muncită.
Trebuie însă să recunoaștem că
week-end-ul a stat sub semnul rugby-ului. Un afiș excelent făcut de Ema
Cernescu anunța marea finală de la București, imaginea sugestivă
prevestind parcă lupta aprigă care avea să se ducă în teren. După un
meci tensionat și echilibrat, dominat sonor de “Piersicanii” bănățeni
din tribune, echipa timișoreană a reușit să se impună, iar eseul din
ultimele minute a smuls un strigăt de fericire și eliberare din
piepturile tuturor fanilor care au urmărit jocul. Zimbrul băimărean a
fost răpus, iar Timișoara se poate bucura de primul titlu după mai bine
de două decenii. Sperăm ca acest trofeu să simbolizeze începutul unei
noi ere în istoria sportului timișorean, mult mai îmbelșugate și pline
de satisfacții. De Goran Mrakici – FrontPress.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu