Salutul Black Power

Salutul Black Power – Momentul in care spiritul radical al anilor ’60 a eclipsat Jocurile Olimpice

autor: FrontPress 06.06.2012

16 octombrie 1968, Ciudad de Mexico. Americanul Tommie Smith câştigă proba de 200 de metri din cadrul Jocurilor Olimpice, cu un nou record mondial, 19,83 secunde, fiind urmat de australianul Peter Norman şi de un alt atlet din Statele Unite, John Carlos. La festivitatea de premiere, cei doi sportivi americani de culoare au protestat împotriva discriminării rasiale la care erau supuşi în propria ţară, având şi susţinerea tacită a medaliatului cu argint. Un gest care a rămas printre cele mai controversate din istoria Olimpiadelor şi care a oferit una dintre imaginile simbol ale secolului trecut.

În momentul în care a început intonarea imnului Statelor Unite, Smith şi Carlos au lăsat capul în pământ şi au ridicat în aer pumnul, ambii purtând câte o mănuşă neagră. Salutul Black Power. Ca urmare a gestului lor, cei doi au fost obligaţi să părăsească Satul Olimpic, iar reacţiile au fost în cea mai mare parte negative. Vom reveni aici, dar să vedem mai întâi de unde a început totul.

Atât Tommy Smith, cât şi John Carlos erau membri ai Olympic Project for Human Rights, o organizaţie studenţească non-violentă, care a luat naştere la iniţiativa profesorului Harry Edwards, la San Jose State University. Scopul său era acela de a aduce în atenţia opiniei publice rasismul din sport. În 1988, New York Times Magazine scria despre Edwards că „este genul care îi provoacă pe alţii să acţioneze. Este un reformator, nu un revoluţionar”. Într-adevăr, puţini sunt cei care au făcut atât de multe pentru conştientizarea problemelor rasiale din sport. Tot el a avut ideea unui boicot al atleţilor de culoare la Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico.

Propunerea a fost făcută „pentru anii în care am ţinut în spate Statele Unite prin succesele noastre şi cu toate acestea, relaţiile inter-rasiale sunt parcă mai rele decât au fost vreodată. Este vremea ca oamenii de culoare să stea drepţi şi să refuze să fie folosiţi ca nişte animale, doar pentru ceva mai multă mâncare de câini”. Boicotul s-a bucurat şi de susţinerea lui Martin Luther King, care i-a întâlnit pe Edwards şi Carlos cu câteva zile înainte de a fi asasinat, în aprilie 1968. Un eveniment care venea să completeze un an ce părea apocaliptic, din cauza uciderii lui Robert Kennedy, a revoltelor studenţeşti din Paris sau a violenţelor în care sute de studenţi mexicani au fost masacraţi cu câteva săptămâni înainte de debutul Olimpiadei.

În cele din urmă, ideea boicotului nu s-a materializat, dar mai mulţi atleţi de culoare şi-au exprimat susţinerea pentru OPHR, iar unii dintre ei au decis să protesteze separat. Printre ei, Smith şi Carlos, ambii susţinând de-a lungul anilor că au avut ideea salutului Black Power, ceea ce a dus la un mic conflict între ei. Mai mult decât atât, în memoriile sale, scrise alături de Dave Zirin, John Carlos a lăsat de înţeles că nu a fost în niciun moment interesat să câştige medalia de aur: „Înaintea cursei, mi-am spus că nu voi încerca să mă întrec cu Tommie pentru primul loc. Mă aflam acolo pentru ceea ce avea să se întâmple după cursă”. Totuşi, recent, cei doi foşti atleţi au recunoscut că totul fusese plănuit între ei cu câteva zile înainte.

Iar acum ne întoarcem pe 16 octombrie 1968, înaintea festivităţii de premiere. Într-unul din vestiarele Stadionului Olimpic, Smith şi Carlos discutau despre ceea ce urma să se întâmple. Alături de ei, Peter Norman, un sprinter australian alb, care se clasase pe locul 2, cu un timp de 20,06 secunde, record al ţării sale şi în prezent, şi care, în calificări, bătuse recordul mondial, menţinând astfel suspansul în privinţa deznodământului probei. Atletul de la Antipozi a aflat ce puneau la cale americanii şi, oarecum surprinzător pentru ei, s-a implicat.

Însă gestul lui Norman nu era deloc surprinzător, el criticând de mai multe ori politica Australia Albă (interzicerea imigraţiei persoanelor care nu erau albe) şi împărtăşind idealurile celor care îi fuseseră adversari. De altfel, în momentul în care Carlos a descoperit că îşi uitase mănuşile negre, australianul a fost cel care a sugerat ca cei doi americani să împartă perechea lui Smith. Nu s-a mulţumit cu atât şi a făcut rost de la Paul Hoffman, membru al echipei americane de canotaj, activist OPHR, de o insignă a organizaţiei, pe care a purtat-o pe podium.

Tommie Smith şi John Carlos au intrat pe stadion fără a fi încălţaţi, purtând doar şosete negre, primul având şi o eşarfă neagră în jurul gâtului. Simbolul sărăciei populaţiei afro-americane, dar şi a mândriei de a fi negru. Lordul Burghley, pe numele său David Cecil, al şaselea Marchiz de Essex, fost campion olimpic la 400 de metri garduri în 1928 la Amsterdam şi membru al CIO, a fost cel care a înmânat medaliile. Britanicul a observat faptul că cei doi americani purtau mănuşi, dar nu a dat prea mare importanţă acestui lucru. Mai târziu, când a fost întrebat, a spus: „Am crezut că s-au rănit la mână”.

Apoi imnul Statelor Unite a început să se audă de la staţia de amplificare a arenei. Ca la un semn, Smith şi Carlos au ridicat pumnii în aer şi au lăsat capul în pământ. Sursele diferă în privinţa reacţiei publicului. S-a scris despre un murmur prelung al tribunei, despre huiduieli sau despre faptul că gestul a trecut oarecum neobservat. John Carlos însă îşi aminteşte perfect momentul: „Dacă închid ochii, încă pot simţi focul acelor zile. Iar dacă îi deschid, încă văd acel foc în jurul meu. Nu mi-a plăcut felul în care era lumea şi cred că încă este nevoie de anumite schimbări în privinţa felului în care este lumea”.

În momentul în care cei trei au coborât de pe podium şi au părăsit arena, au fost huiduiţi, iar la conferinţa de presă Tommie Smith s-a dezlănţuit: „Când câştig, sunt american, nu un american negru. Dar dacă ceva nu merge bine, sunt numit «Negro». Suntem negri şi suntem mândri de asta. America Neagră va înţelege gestul nostru”. S-a înşelat, nu l-a înţeles. Sau, mai bine spus, nu toată America Neagră a făcut-o. Dar, până la problemele de acasă, Smith şi Carlos au fost nevoiţi să facă faţă furiei din Ciudad de Mexico.

Iniţial, delegaţia americană a remis un comunicat oficial în care se preciza că „oficialii aveau cunoştinţă de ceea ce doi atleţi intenţionau să facă şi este de aşteptat să nu se ia nicio acţiune împotriva lor”. Totul s-a schimbat însă în momentul în care preşedintele CIO, Avery Brundage, un cunoscut simpatizant al nazismului, a intervenit, iar forul mondial i-a acuzat pe medaliaţii de la 200 de metri de „o încălcare deliberată şi violentă a principiilor fundamentale ale spiritului olimpic”. Riscând excluderea tuturor sportivilor de la Olimpiadă, conducătorii delegaţiei americane au schimbat tonul şi şi-au cerut scuze pentru „un gest care încalcă standardele de bază ale sportivităţii şi bunele maniere”.

Lui Smith şi Carlos le-au fost date 48 de ore pentru a părăsi Satul Olimpic, Hoffman având aproape aceeaşi soartă, pentru faptul că i-a dat insigna lui Norman, însă a fost salvat doar pentru că tatăl său era un respectat judecător şi bun prieten cu mulţi dintre oficialii americani. Când s-au întors acasă, cei doi atleţi americani au descoperit că protestul lor nu a avut impactul pe care şi l-ar fi dorit. „«Mai rapid, mai sus, mai puternic» este motto-ul Jocurilor Olimpice. «Mai nervos, mai dezgustător, mai urât» este o descriere mai bună pentru scenele de la Ciudad de Mexico”, a scris Time, în timp ce Associated Press a vorbit despre „o demonstraţie bizară”. Foarte puţine au fost vocile care le-au luat apărarea sportivilor de culoare.

Şi asta nu a fost tot. Atât Smith, cât şi Carlos şi-au găsit cu greu de lucru pentru a-şi putea întreţine familiile. Căsătoria lui Smith s-a destrămat, soţia lui Carlos s-a sinucis. Ambii au primit mai multe ameninţări cu moartea. Dovezile de susţinere au venit tot din Mexic, acolo unde protestele sportivilor de culoare au continuat, deşi mai reţinut. Ba mai mult, ştafeta feminină de 4×100 de metri a dedicat medalia de aur câştigată celor doi.

Celălalt atlet prezent pe podiumul de la 200 de metri, Peter Norman, a suferit de asemenea pentru susţinerea lui Smith şi Carlos. Văzut ca un om-problemă, Norman a fost ostracizat în propia ţară. Deşi a continuat să fie cel mai bun sprinter al Australiei şi era clasat al cincilea în lume pe 200 de metri, nu a fost lăsat să participe la Olimpiada din 1972, de la Munchen. Pentru prima oară în istoria Jocurilor, australienii nu au avut niciun sprinter la cea mai importantă competiţie a lumii.

În 2000, când Jocurile Olimpice s-au desfăşurat la Sydney, Peter Norman a fost singurul medaliat olimpic al Australiei care nu a fost invitat să participe la ceremonia de deschidere. A fost însă primit cu braţele deschise de delegaţia Statelor Unite, marele Michael Johnson strângându-i mâna şi numindu-l „eroul meu”.

Patru ani mai târziu, nepotul lui Norman, Matt, a început să lucreze la documentarul „Salute”, ocazie cu care toţi cei trei protagonişti ai momentului de la Ciudad de Mexico s-au aflat în aceeaşi cameră şi au povestit ce s-a întâmplat în acea zi. În 2006, Peter a apucat să vadă rezultatul final şi se pregătea pentru a merge în Statele Unite, unde ar fi trebuit să participe la un tur de promovare al filmului. Din păcate, nu a mai apucat, murind din cauza unui atac de cord. Tommie Smith şi John Carlos au călătorit la Melbourne pentru a-i aduce un ultim omagiu celui care le-a fost prieten ş care „nu a ridicat pumnul, dar a dat o mână de ajutor”.

În ceea ce-i priveşte pe cei doi americani, „achitarea” lor a început în anii ’80, odată cu numirea lui Carlos în comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice de la Los Angeles. Un prim gest de reparaţie morală pentru nedreptatea de acum 44 de ani dintr-o serie care a culminat cu dezvelirea unei statui de aproximativ 7 metri în campusul Universităţii din San Jose, acolo unde au studiat şi s-au antrenat, care surprinde gestul de la Ciudad de Mexico.

Un monument care nu lasă pe nimeni să uite povestea unor sportivi care şi-au pus în joc carierele pentru idealurile în care au crezut. De pe Antena 3