Maestre Păunescu, ai fost o catastrofă în viaţa mea!

Titlu: Maestre Păunescu, ai fost o catastrofă în viaţa mea!
Autor:: Doina Popescu
Articol: Februarie 1984. Eram îngheţată şi mă-ncerca o vagă depresie. De ore întregi băteam oraşul căutându-mi ghete. Aceleaşi ore pe care le pierdeam zilnic de câteva luni. Vânzătoarele îmi priveau adidaşii sărăcuţi şi ridicau din umeri:
-Mai încercaţi…
Altele mă priveau de-a dreptul dispreţuitor. Cele câteva perechi care se primeau lunar se vindeau pe sub mână sau erau baza pentru setarea unor relaţii. Pentru Fiica Ploii nu erau variante… Era ceva logic şi insistenţa mea era sâcâitoare.
Am intrat la cofetăria Venus, pe Republicii şi am luat un ness: lux curat! Era frecat la mixer şi era ţeapăn. L-am mâncat cu linguriţa. Vânzătoarea de-acolo îmi fusese colegă-n şcoala generală:
-Ei, te duci la Cenaclu?
-Mi-ar plăcea dar, sunt în săptămâna economiei…
Lingeam linguriţa şi cântam în surdină Lancea lui Horea. Aş mai fi vrut un ness dar rămâneam fără şireturi la ghete. Am plecat mai departe pe strada Republicii. La hotelul Traian, în parcare era un autocar. Inima a început să-mi bată ca zăluda. Nu scria nimic pe el dar, probabil era al Cenaclului. M-am căutat de o fisă şi am intrat într- o cabină telefonică.
-Corina, mai ai bilete pentru Cenaclu?
-Pentru când îţi trebuie, pentru 4 sau pentru 5.
-Tu pentru când ai?
-Şi pentru 4 şi pentru 5…
-Bine, vin să iau unu' pentru 4 şi unu' pentru 5! Ajung într-un sfert de oră…
M-am întors pe strada Republicii, mi-am luat jambiere alb-negru de la magazinul Sport şi m-am dus să-mi ridic biletele.
Pe seară am ajuns acasă. Când am intrat pe poartă mă apăsa o mare spaimă: trebuia să-i arăt mamei ghetele pe care nu le cumpărasem şi mai ales, trebuia să-i ascund jambierele şi cele două bilete la Cenaclu. Şi, trebuia să-i mai cer şi zece lei fiindcă rămăsesem datoare Corinei.
În momentele dificile, bărbăţia mă salvează…
Abrupt şi fără alte ismeneli, i-am arătat jambierele şi biletele.
-Şi ce-ai să faci? O să umbli toată iarna în adidaşi şi cu jambiere ca o zebră, încălzindu-ţe cu cântece de la Cenaclu?
-Da!
-Hai să mănânci! Am făcut cartofi la tavă în sobă…
Nu puteam să cred că am scăpat doar cu atât.
A doua zi, 4 februarie, clipa de divinitate a ţinut până spre 5 dimineaţa. Am plecat pe jos într-un grup numeros, cântând Treceţi batalioane române Carpaţii şi Ridică-te Ştefane…
Unii oameni se îndreptau spre serviciu, alţii ieşeau din schimbul de noapte iar cei mai mulţi ieşeau la geamuri şi aplaudau. Era ceva eroic în marşul nostru şi aceleaşi emoţii le-am trăit apoi şi în zilele Revoluţiei. Dacă Păunescu se aşeza atunci în fruntea noastră, plecam să-l răsturnăm pe Ceauşescu.
M-am schimbat rapid şi am plecat la liceu. La prima oră a venit un profesor de fizică, foarte iubit în liceu, Filică, care nu preda la noi la clasă dar, a venit să ne inventarieze cearcănele trădătoare şi să ne facă o morală aproximativ blajină.
Fusesem aproape toate fetele din clasa noastră. Eram într-o clasă deosebită la liceul Bălcescu, cu fete nebunatice, experte în modă, fotbal şi maşini străine. Băieţii erau studioşi şi cuminţei, călcând a matematicieni.
Filică şi-a turtit reputaţia de prof de gaşcă explicându-ne că acolo se face sex, că muzica de la Cenaclu este incultă şi periurbană şi că Păunescu, campion naţional la votcă, profită de inocenţa noastră.
-Fraierilor, dacă Păunescu vă pune să mergeţi în patru labe de la Polivalentă până la Casa Albă, îl ascultaţi teleghidaţi!
Dacă şi profesorul cu cea mai bună reputaţie printre elevi se preta la o asemenea josnicie era clar că le era frică: erau bolnavi de frică! La cel mai mic semn, Păunescu ar fi fost susţinut de toată ţara.
Filică ne-a dat o hârtie să ne trecem fiecare numele pe ea, toţi cei care am fost noaptea la Cenaclu. Eu eram în ultima bancă şi hârtia a ajuns la mine albă, după ce făcuse turul clasei. Am luat hârtia pe care nimeni nu îndrăznise să scrie niciun nume şi am scris poezia Căpătuiala poeţilor tineri, de Adrian Păunescu.
M-am ridicat şi i-am dus-o profesorului care stătea sprijinit de catedră.
Întorcându-mă la locul meu, profesorul mă-ntreabă:
-Tu de ce umbli în adidaşi în februarie?
-Acuma, dom' profesor, ori ghete, ori Cenaclu! În viaţă nu poţi să le ai pe toate!
Colegele mele, care erau la curent cu isprava, s-au prăbuşit de râs.
Profesorul, probabil că n-a înţeles nimic dar, a mimat veselia.
După-amiază am mers iar la Cenaclu. Rar se-ntâmplă în viaţă să fii fericit până la apoplexie două zile la rând.
În 1984 a fost cea mai grea iarnă din existenţa mea, zăpezile s-au topit târziu în primăvară dar mă plimbam mult pe străzi, mândră de jambierele mele.
Nu le cer celor care n-au fost la Cenaclu să înţeleagă magia acelor vremuri, aşa cum ştiu că cei ce au fost acolo n-au uitat.
Ce i-aş spune poetului Adrian Păunescu dacă l-aş mai întâlni?
Maestre, ai fost o catastrofă-n viaţa mea! La prima întâlnire am rămas fără ghete, la a doua fără slujbă…
Da, da, eu sunt acea tânără ziaristă din '93 de la Brăila…
Dar, chiar dacă mulţi nu-şi dau încă seama sau nu vor să recunoască, ADRIAN PĂUNESCU ESTE SFINXUL POEZIEI ROMÂNEŞTI!